Interviu

În prima parte din această serie, am vorbit despre banii pe care îi scot Romsilva și toți ceilalți care fac afaceri cu lemn din parcurile naționale și naturale care, pentru unii, sunt un business profitabil. În acest episod vom trece la partea unde am vorbit mai mult eu și am pus întrebările grele, despre modalități de a clarifica această confuzie între business și conservarea biodiversității. 

L-am întrebat pe Florin Stoican în primul rând ce crede despre o eventuală clarificare conceptuală cu privire la pădurile din parcurile naționale. Cum am arătat și în prima parte, potrivit IUCN, rolul pădurilor din parcurilor naționale este diferit de cel al celorlalte păduri administrate de Romsilva. În parcurile naționale vorbim de conservare, cercetare, educație, agrement, vizitare. La Romsilva de producție și profit. Articolul 12 din Codul Silvic ne spune că, în România, ocoalele silvice de stat sunt de mai multe feluri: ale Romsilvei, dar și ale Institutului Național de Cercetare și Dezvoltare în Silvicultură (INCDS), ale instituțiilor de învățământ silvic și ale Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (RAPPS). Conceptual, pădurile din parcurile naționale seamănă mai bine cercetarea, învățământul și protocolul, nu cu business-ul Romsilvei. Și atunci am discutat dacă nu s-ar potrivi mai bine separat, la fel ca cercetarea, învățământul și protocolul, nu amestecat cu business-ul Romsilvei.

Apoi am discutat și despre dificultățile reprezentate de structura de proprietate a pădurilor, dar și urgența găsirii unei soluții. Din datele publicate rezultă că pădurile private din parcurile naționale sunt, în medie, exploatate cu peste 40% mai intensiv decât cele de stat (cantitatea de lemn extras la mia de hectare este cu peste 40% mai mare), iar cele aparținând unităților administrativ teritoriale (UAT) cu aproape 30% mai intensiv. De asemenea, aceste păduri din parcurile naționale sunt exploatate mai intensiv decât păduri private și ale UAT-urilor din alte părți, de exemplu din parcurile naturale. 

Se discută pe undeva ce fel de ocoale silvice sunt totuși cele din parcurile naționale, prin natura lor? Se discută despre rostul pădurilor din parcurile naționale și administrarea lor conform acestui rost?

Adică administrațiile de parcuri să fie și ocoale silvice?

Nu neapărat. Mă refer în primul rând la clarificarea conceptuală. Designul organizațional vine mai apoi și decurge din asta. Mai întâi ar trebui să știm ce funcție și ce rost au pădurile din parcuri, pe lumea asta. Ce spun eu e că pădurile din parcuri să fie administrate de niște ocoale silvice adecvate funcției lor, care nu e business-ul. La fel cum există deja și alte tipuri de ocoale silvice în situații unde funcția pădurii e cercetare (INCDS), învățământ (instituții de învățământ) sau protocol (RAAPPS) și nu în primul rând business-ul. 

Ei, ar fi o discuție aici. Acuma, na, e greu de... Sunt mai multe variante care ar putea fi luate în discuție. În momentul de față, administrația parcurilor, administrarea biodiversității în cele 12 parcuri de care vorbim, e dată prin contract de către minister celor de la Romsilva. Au contracte pe 10 ani semnate pentru fiecare în parte. Managementul forestier al pădurilor din parcuri se face de către ocoalele silvice, fie de stat, pentru pădurile statului, fie private, pentru pădurile private, sau o combinație dintre ele, că sunt și păduri ale privaților administrate tot de către ocoale silvice de stat. Acuma, să înființezi niște ocoale separate ar mai fi o a treia instituție. Eu cred că o mai bună soluție ar fi ca administrațiile parcurilor să devină în sine și structură silvică și să administreze ele direct pădurile de pe teritoriul parcului național. Dar pentru asta ar trebui investit în administrații.

INCDS, RAAPPS și celelalte au suprafețele respective în administrare. Proprietarii privați ar vedea-o ca pe o impunere, ar fi cumva obligați să-și administreze pădurile prin acel ocol silvic. În momentul de față privații au dreptul de a alege cu ce ocol silvic fac contract de administrare a pădurilor. 

Ar putea începe cu cele de stat, restul pe măsură ce se mai clarifică lucrurile. 

În momentul de față e clar că administrațiile parcurilor nu au capacitate să facă și management silvic. 

Nu, dar niște administrații de ocol silvic care să fie desprinse de Romsilva și să aibă un pic altă abordare mi s-ar părea o clarificare necesară. Ar trebui să existe o administrație a parcurilor naționale. 

Avem! Avem Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate, care e structura națională, care se ocupă de management la nivel național. Și ea face management fie direct, prin proprii angajați, sau face prin externalizare, cum se face cu parcurile.

La noi complică lucrurile tocmai puzzle-ul de proprietate de pe suprafața parcurilor naționale. Că avem trei categorii: sunt pădurile statului, pădurile UAT-urilor și pădurile private. Dacă am fi, de exemplu, pe modelul american, pentru că americanii în momentul în care vor să facă o arie protejată prima dată se asigură că au proprietatea terenului la stat, ar fi altceva. Practic, americanii achiziționează de la privați și automat, când se înființează un parc, el intră direct în subordinea US National Park Service. 

La noi, privații au păduri și în parcuri, și în afara parcurilor. Și pentru unele, și pentru altele, în momentul de față fac contract cu un ocol silvic pentru pază și servicii silvice. Ocolul silvic poate fi de stat sau privat. Acuma, e proprietatea lor. Atâta timp cât i-ai lăsat cu proprietate în parc e dreptul lor să decidă cum și-o administrează, bineînțeles, respectând regulamentele parcului și celelalte legi în vigoare. Asta cred că complică un pic lucrurile la noi. 

Bine, dreptul ăsta de proprietate privată nu e chiar așa absolut. Nici în oraș nu poți construi orice oriunde doar pentru că ai proprietatea terenului, sunt restricții. Și dacă ai o casă nu poți să faci chiar orice vrei din ea. Iar dacă ai în proprietate o clădire monument istoric sunt tot felul de restricții suplimentare. 

Am discutat despre asta în Norvegia. Oamenii de acolo, unde au peste 80% păduri private au o problemă cu creșterea presiunii pe exploatare pentru că se schimbă generațiile de proprietari. Și tinerii nu mai au răbdare să aștepte 120 de ani până când vine pădurea la rând la tăiat, vor și ei profit în timpul vieții lor. Iar statul, ministerul mediului de la ei se gândește să pună niște constrângeri. Asta înseamnă automat constrângeri asupra dreptului de proprietate. Și se tem tocmai de asta, de impactul social și opoziția care ar putea fi declanșată de un demers de genul ăsta. Sunt sensibile discuțiile astea vis-à-vis de proprietate. 

Pe de altă parte, noi, ca oameni din domeniul cercetării și conservării știm foarte clar și le spunem tuturor că natura n-are granițe de proprietate sau administrative, biodiversitatea nu ține cont unde se termină proprietatea de stat și unde începe cea privată, animalele nu au treabă cu convențiile noastre și cu granițele noastre, ele sunt la fel de importante peste tot. Dar uite că statul trebuie să găsească niște soluții fie în a-i convinge pe proprietari să fie de acord cu măsurile de conservare, fie a-i compensa cumva pentru pierderi, sau să achiziționeze. 

E nevoie de niște soluții pentru că, din datele pe care le-ai publicat rezultă că în parcurile naționale, pădurile care nu sunt de stat, deci cele private și ale UAT-urilor, sunt exploatate mult mai intensiv decât cele de stat. Pare că, asemănător cumva cu Norvegia, proprietarii se grăbesc să scoată profit rapid. 

Aici e și o altă discuție, pentru că dacă te uiți la pondere, pădurile private au pondere foarte mică. Cele mai mari păduri în care se poate tăia în parcurile naționale sunt cele de stat, adică Romsilva, plus UAT-urile. Dacă e să mă întrebi pe mine, eu cred că prioritatea statului și pârghiile mai la îndemână sunt spre a găsi soluții în pădurile de stat. Că sunt ale statului și statul hotărăște ce face cu ele. Ministerul poate să-i zică Romsilvei oricând: „bă, ia nu mai tăiați în parcuri!”. Aia e decizie politică. 

La stat ar trebui să fie simplu, asta-i clar, dar și cealaltă e tot decizie politică. Dificultatea vine și acolo din influența politică pe care o au primarii și proprietarii de păduri, nu din considerente de altă natură. Apoi, sunt relativ puține ca medie, dar sunt concentrate în unele parcuri. În Parcul Național Munții Rodnei, în jur de 90% din păduri sunt ale UAT-urilor – se exploatează foarte mult. În Cheile Bicazului-Hășmaș aproape 60% sunt proprietari privați – se exploatează foarte mult, de pe o suprafață foarte mică. 

E de luat în considerare și istoricul. Iar despre asta nu am date, ca să știu. Amenajamentele silvice se fac din 10 în 10 ani și ar trebui să corelăm cumva și cu structura pădurii. Poate în parcurile astea sunt mai multe păduri care au ajuns la vârsta de exploatabilitate, conforma amenajamentului, chiar acum, în ăștia 4 ani când am adunat eu datele. Față de celelalte parcuri în care acum poate că sunt exploatări puține cantitativ, dar dacă ne-am uita cu 10 ani în urmă s-ar putea să vedem că acolo au fost mai mari. E greu de spus de ce sunt diferențele astea pe datele pe care le-am avut. 

Întotdeauna mai multe date ajută, dar mediile de care vorbeam în introducere sunt totuși pe suprafețe mari, deci ar trebui să fie relevante. Alt exemplu: Parcul Național Munții Călimani – există destul de multe păduri private și ale UAT-urilor; s-a exploatat cel mai mult dintre toate parcurile, în perioada asta, de pe o suprafață relativ mică; problema exploatării intensive și ilegale a pădurilor private e amintită în Planul de Management. Trebuie găsită o soluție rațională și sustenabilă și în astfel de cazuri, altfel, acolo, pe o bună parte din suprafață, e parc național doar pe hârtie. Fiindcă datele sugerează că, în realitate, pădurile respective sunt exploatate mai intensiv decât alte păduri necuprinse în parcuri naționale. 

Dacă discutăm despre compensații, eu cred că, pe termen lung, pentru stat, ar fi mai eficient să abordeze sistemul american și să negocieze cu proprietarii pentru a cumpăra suprafețele din parcuri. Plățile compensatorii anuale sunt calculate la nivel de pierderi. Au calculat cât ar fi creșterea anuală a pădurii și au stabilit că, uite, se dă pe an contravaloarea acestei creșteri, ca proprietarul să fie stimulat să nu mai taie și să lase pădurea întreagă. E vorba de 150 de euro pe an pe hectar, cam asta e plata compensatorie pentru non-intervenție. Dar dacă calculăm la 20 de ani, s-ar putea și proprietarul să fie interesat. Că una e să primești o sumă an de an și alta e să primești o sumă mare dintr-o dată, cu care poți face o investiție. Depinde de proprietar, sunt convins că sunt și unii proprietari care, indiferent cât le-ai da, nu cred că ar vrea să vândă. E a lor, țin la ea, e moștenită, e bagaj cultural în spate, emoțional. E clar că vor fi și situații de genul ăsta. 

Da, pentru persoane private așa e. Iar pentru o primărie, sau chiar composesorat, mă gândesc că se pune problema că într-un fel poți face, de exemplu, favoruri de tip feudal cu lemn și altfel stau lucrurile când îți intră niște bani pe care apoi va trebui să-i cheltui totuși mai transparent. Dar o soluție va trebui să existe și pentru aceste păduri, câte sunt pe suprafața parcurilor. De preferință, înainte să fie tăiate, altfel, dacă le cumpără sau acordă despăgubiri după, nu va fi conservare, ci doar răsplată pentru lăcomie și nepăsare.

În prima parte a acestei serii am vorbit despre cantitățile de lemn scoase din parcurile naționale și naturale și raportul dintre valoarea acestui lemn și bugetul alocat de stat, prin Romsilva, acestor parcuri. În partea a treia, și ultima, vom vorbi despre banii europeni, pentru că, în timp ce bugetele alocate de statul român, prin Romsilva, le permit cel mult să existe, banii europeni ajută (unele din) parcurile noastre să poată funcționa cât de cât ca parcuri.