Annelies Kusters e profesor la Universitatea Heriot-Watt din Edinburgh. În România, potrivit Legii învățământului superior și Ordinului miniștrilor Deca și Rafila, n-ar putea lucra într-o universitate pentru că nu aude, e surdă. La fel profesorul Kevin Garrison, care predă engleză la Universitatea de Stat Angelo, Texas. Geerat Vermeij, profesor al Universității din California, Davis, specialist de talie mondială în ecologie și paleoecologie marină și-a pierdut vederea de la vârsta de 3 ani. Din fericire nu în România, pentru că aici n-ar fi avut nicio șansă să lucreze într-o universitate. Nici faimosul Stephen Hawking n-ar avea acces – afecțiuni neurologice. John Nash, matematicianul care a dezvoltat teoria jocurilor, a fost diagnosticat cu o boală psihică în 1959. În 1970, după ultima externare, s-a întors la Universitatea Princeton, care l-a reangajat, în 1994 a luat premiul Nobel. În România miniștrilor Deca și Rafila ar fi fost eliminat din învățământ pe veci. La fel ar fi pățit Kurt Goëdel, unul din cei mai importanți logicieni din toate timpurile. Sau Ludwig Boltzman, fizicianul care a pus bazele mecanicii statistice. Și mulți, mulți alții.

Ca de multe ori în România, lucrurile încep cu o lege proastă. În cazul acesta, e vorba de Legea  199 din 4 iulie 2023 privind învățământul superior. Aceasta, la Titlul III Statutul personalului din învățământul superior, Capitolul I Personalul din învățământul superior, Articolul 199, prevede că angajarea într-o funcție didactică de predare sau didactică auxiliară este condiționată de prezentarea unui certificat medical. De asemenea, menținerea în aceste funcții este condiționată de un control medical periodic.

De principiu, orice procedură medicală presupune consimțământ informat. Orice examen medical, cu atât mai mult unul cu un medic pe care nu l-ai ales, este o situație invazivă, stresantă. Astfel că e nevoie de o motivație foarte serioasă pentru a obliga pe cineva să facă controale medicale. De exemplu, poate fi o chestiune de sănătate publică. Și, de fapt, aceasta este, după știința noastră, o origine a acestor examinări medicale din învățământ. Personalul era examinat în vederea controlului răspândirii tuberculozei. 

Legea actuală nu precizează explicit scopul acestui examen medical obligatoriu. Prevede însă că este atributul miniștrilor educației și sănătății de a stabili prin ordin comun „avizele pentru exercitarea profesiei” și periodicitatea controalelor. Deci se înțelege că scopul este oprirea de la exercitarea profesiei, sau eliminarea din profesie a celor care au ghinionul de a suferi de anumite boli. Și legea le dă celor doi miniștri puterea de a hotărî cine are voie să lucreze și cine nu, în funcție de starea de sănătate. Și cât de des trebuie să meargă la medic. 

Astfel ne-am pricopsit cu Ordinul nr. 4.060/1.502/2024 privind aprobarea modului de acordare a avizelor medicale pentru exercitarea funcțiilor didactice de predare sau didactice auxiliare și a modelului de certificat medical pentru încadrarea într-o funcție didactică de predare sau didactică auxiliară din învățământul superior emis de Ministerul Educației și de Ministerul Sănătății și publicat în Monitorul oficial în 2 aprilie, anul acesta. În acest Ordin, cei doi miniștri, Ligia Deca și Alexandru Rafila, au stabilit un Barem medical, o listă de diagnostice, reprezentând contraindicații, care trebuie folosită pentru a declara pe cineva apt, sau inapt de a lucra într-o universitate. 

Această lege și acest Ordin au multe probleme. De exemplu, șochează atenția deosebită acordată afecțiunilor psihice. Apoi, nu știm cine sunt cei care au elaborat efectiv acel Barem, care nu apare în documentul supus dezbaterii publice pe site-ul Ministerului Educației. Nu știm dacă organizațiile profesionale ale medicilor au fost implicate în această poveste. Nu știm în ce măsură sănătatea publică ar justifica controale medicale. Etc. Sunt multe lucruri și vom încerca, pe cât posibil, să le lămurim pe rând. 

Însă faptul că, în România, interzicem prin lege cuiva dreptul de a munci și excludem persoane din societate pe baza faptului că suferă de o boală este cel mai important lucru aici. Am stat de vorbă despre asta cu Dr. Charles O’Mahony de la Facultatea de Drept a Universității din Galway, Irlanda, specializat în legislația și politicile privind dizabilitățile, legislația și politicile în domeniul sănătății mintale și domeniile conexe.

Ce credeți despre această reglementare?

România este membră a Uniunii Europene. Deci există o legislație la care ar trebui să aruncați o privire, se numește Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. A apărut acum 24 de ani pentru a armoniza legile din statele membre ale UE în ceea ce privește nediscriminarea și ocuparea forței de muncă.

Această Directivă cadru interzice discriminarea în muncă și ocupație, pe baza unor caracteristici protejate. Astfel, e interzisă discriminarea pe baza religiei sau a credințelor, Directiva mai cuprinde vârsta, cuprinde și orientarea sexuală și include și dizabilitățile. (n.r. Toate acestea au fost preluate și în legislația națională, regăsindu-se în Codul muncii, Legea 53/2003, actualizată în 2020, Capitolul II Principii fundamentale, Articolul 5.)

Deci, această Directivă este cea care e foarte relevantă aici. Pentru că, evident, dacă faci un control al sănătății și stabilești că cineva nu este capabil să-și facă treaba, pentru că are o boală fizică, o dizabilitate sau o problemă de sănătate mintală, ei bine, atunci intră sub incidența dizabilității în conformitate cu Directiva cadru. 

Deci există o lege europeană care se aplică în astfel de cazuri și protejează drepturile persoanelor. Ne puteți explica cum?

Ei bine, știți, există o măsură specială care se aplică în caz de dizabilitate, care este adaptarea corespunzătoare*. Acesta este un principiu important în ce privește egalitatea de tratament. Și este stabilit în Directiva privind egalitatea în muncă. Și ce înseamnă, de fapt, pentru angajatori, inclusiv universități, acest principiu, este că trebuie să facă pași proactivi sau pozitivi pe baza unor cazuri particulare, când angajează o persoană cu dizabilități, pentru a avea acces să participe la muncă. Și, de asemenea, să facă amendamente dacă, să spunem, de exemplu, e vorba de un angajat existent, care dobândește o dizabilitate, astfel încât să își poată continua munca.

Acest principiu este supus unei limite, cunoscută sub numele de costuri disproporționate**. Deci, dacă este necesară o adaptare corespunzătoare care este prea mare din punct de vedere al  resurselor necesare, atunci un angajator poate justifica un tratament mai puțin favorabil sau încetarea angajării, de exemplu.

Pentru instituții, însă, precum instituțiile publice, cum ar fi universitățile mari, există o obligație mai mare de a oferi adaptare corespunzătoare, deoarece sarcina acestora va fi, raportat la mărimea instituției, mult mai mică, decât, de exemplu, pentru o afacere mică sau mijlocie.

„România este membră a Uniunii Europene.”

Dr. Charles O'Mahony, profesor de drept

Și, știți, acestă Directivă cadru se aplică tuturor angajatorilor, publici și privați din UE, inclusiv organismelor publice, inclusiv universităților, în ceea ce privește ocuparea forței de muncă.

Deci, ținând seama de aceste lucruri, mi se pare o mare problemă acolo, în ceea ce privește respectarea de către România a obligațiilor din Directiva cadru. Directivă pe care, presupun, nu cunosc legea românească, dar presupun că acea legislație a fost transpusă sau a fost introdusă în dreptul intern ca parte a calității de membru al Uniunii Europene. 

Apoi, ați auzit de Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități (CRPD)?

Da...

Acolo, de asemenea, știți, sunt un număr de articole relevante pentru acest caz, incluzând dreptul la standarde de viață și de protecție socială adecvate, Articolul 28, care e important, și dreptul la muncă și încadrare în muncă, Articolul 27. Deci, știți, și UE a aderat la asta. Și am verificat, sunt destul de sigur că România a ratificat asta. ( n.r. A fost într-adevăr ratificată de România prin Legea nr. 221 din 11 noiembrie 2010 pentru ratificarea Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 și semnată de România la 26 septembrie 2007 .)

Această reglementare pe care o descrieți este în completă contradicție cu obligațiile României în temeiul Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități. Mai ales dacă vă uitați mai departe, în special la Articolul 3, despre principii. E în contradicție cu principiile generale ale non-discriminării, respectarea demnității, egalitatea de șanse,  participarea în societate, știți dumneavoastră, toate principiile non-discriminării. Deci este foarte problematic, într-adevăr. Apoi este în contradicție cu obligațiile generale ale statelor părți, Articolul 4, întrucât România este stat parte, conform CRPD.

Deci, dacă vă uitați la această reglementare, în opinia mea, este complet în contradicție cu legislația UE care este relevantă pentru acest domeniu. Și este complet în contradicție cu obligațiile României în temeiul Convenției ONU pentru persoanele cu dizabilități.

Ne putem gândi că foarte mulți oameni vor fi, în mod nedrept și ilegal, direct afectați de această reglementare. Ar putea avea și efecte mai largi, asupra societății ca întreg?

Ei bine, cred că de fapt dă naștere la o mulțime de preocupări cu privire la percepțiile persoanelor cu probleme de sănătate mintală, a persoanelor cu dizabilități psihosociale. Și, evident, acestea se vor adăuga la faptul că în societate există deja multe prejudecăți și discriminare, și la toate atitudinile față de persoanele care trăiesc cu probleme de sănătate mintală sau despre care se consideră că au probleme de sănătate mintală.

Așadar, cred că dacă te uiți la Articolul 8, din Convenția ONU privind persoanele cu dizabilități, acesta oferă un drept cu privire la creșterea gradului de conștientizare și impune statelor părți obligația de a combate prejudecățile și stereotipurile negative despre persoanele cu dizabilități. 

„Dacă vă uitați la această reglementare, în opinia mea, este complet în contradicție cu legislația UE care este relevantă pentru acest domeniu. Și este complet în contradicție cu obligațiile României în temeiul Convenției ONU pentru persoanele cu dizabilități.”

Dr. Charles O'Mahony, profesor de drept

Și mi se pare că, dacă elaborezi o astfel de reglementare, mesajul este că oamenii care lucrează în universități, care au avut probleme de sănătate mintală, sunt periculoși. Acest lucru va perpetua, pentru aceste persoane, o erodare a drepturilor, va perpetua și va promova un tratament nefavorabil și, în cele din urmă, va determina ieșirea de pe piața muncii. Deci contravine total principiilor și obligațiilor României în temeiul Convenției ONU privind persoanele cu dizabilități.



Dr. Charles O’Mahony predă la Facultatea de Drept a Universității din Galway și este afiliat Centrului pentru legile și politicile privind dizabilitatea din cadrul acestei Universități. În cercetarea sa, folosește Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități (CRPD) pentru a identifica lacunele în legislația și politicile existente și pentru a identifica reformele care se aliniază la standardele internaționale privind drepturile omului.

A publicat în reviste de top, cum ar fi International Journal of Law and Psychiatry, Industrial Law Journal, Northern Ireland Legal Quarterly și International Journal of Law, Crime and Justice. A coeditat una dintre primele cărți despre Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, Legea și politica privind persoanele cu dizabilități: o analiză a Convenției ONU, publicată de Clarus Press. A scris capitole în cărți publicate de principalele edituri academice despre legea și politicile privind dizabilitățile, legea drepturilor omului și legea sănătății mintale.

A fost Decan al Facultății de Drept din cadrul Universității din Galway în perioada 2017-2021 și a avut două mandate ca președinte al Asociației Irlandeze a Profesorilor de Drept (IALT). A lucrat  ca jurist pentru Amnesty International Ireland și ca cercetător juridic pentru Comisia de reformă a legii din Irlanda.

Centrul pentru legile și politicile privind dizabilitatea din cadrul Universității din Galway este specializat în dreptul internațional și comparat al dizabilității și politici publice. Are un interes deosebit pentru activitățile Națiunilor Unite cu privire la dizabilități, ale Uniunii Europene cu privire la dizabilități și ale Consiliului Europei cu privire la dizabilități.



* Am întâminat dificultăți în traducerea termenilor tehnici folosiți de Dr. O’Mahony în acest interviu. Căutând în traducerea oficială în limba română a Directivei 2000/78/CE, corespondentul termenului tehnic „reasonable accomodation”, utilizat în toată literatura juridică de limbă engleză, și definind un  principiu de bază în dreptul persoanelor cu dizabilități, am găsit că este tradus inconsistent. În același document întâlnim atât „adaptări corespunzătoare”, cât și „amenajări corespunzătoare”. Având în vedere că, în opinia noastră, primul termen este mai cuprinzător și include eliminarea barierelor de tot felul, inclusiv cele legate de mentalități, astfel încât să ajungem atât la sprijinul participării, cât și la acceptarea diversității, așa cum recomandă ghidul Mental health, human rights and legislation: guidance and practice, am ales să folosim în articol „adaptări corespunzătoare”.

În traducerea românească oficială a Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, din 26 septembrie 2007, a Națiunilor Unite, e folosit termenul „adaptări rezonabile”. Intern, acest document este consistent, dar nu este consistent cu traducerea românească a legislației europene.

** Termenul „disproportionate burden”, tot termen tehnic utilizat în toată literatura juridică, este tradus tot inconsistent în textul românesc oficial al Directivei 2000/78/CE, atât prin „costuri disproporționate”, cât și prin „sarcină disproporționată”. Am ales să folosim în acest articol traducerea „costuri disproporționate” întrucât, deși ne putem imagina că, în unele situații, adaptările corespunzătoare pot presupune costuri materiale ridicate, nu credem că sarcinile legate de mentalități trebuie vreodată acceptate ca fiind o barieră de netrecut.

În Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, din 26 septembrie 2007, a Națiunilor Unite, pentru limitele impuse adaptării corespunzătoare, e folosit o singură dată termenul „disproportionate or undue burden”. Traducerea în română e „efort disproporționat sau nejustificat”. Din nou traducerea Convenției ONU e inconsistentă cu traducerea legislației europene.

Aceste observații pot părea meticulozitate excesivă, dar nu sunt. Precizia termenilor folosiți în texte juridice este de o importanță capitală. Nonșalanța cu care au fost traduși termenii de mai sus este relevantă pentru modul în care România tratează drepturile omului și apartenența la Uniunea Europeană.