Analiză

În urma votului din Parlamentul European cu privire la inițiativa My Voice, My Choice (Vocea mea, alegerea mea) a fost adoptată o rezoluție. Rezoluțiile sunt modalitatea Parlamentului de a-și exprima opiniile cu privire la procesele politice, politicile UE și evoluțiile din lume. În acest caz, rezoluția a fost adoptată în urma unei inițiative cetățenești. 

Inițiativa cetățenească e un instrument de democrație directă al UE, prin care cetățenii, dacă se adună cel puțin un milion, din cel puțin 7 state membre, devin la fel de puternici ca Parlamentul sau Consiliul: pot cere Comisiei să inițieze legislație. Singura care are efectiv inițiativă legislativă e Comisia. 

Prin My Voice, My Choice, 1,2 milioane de cetățeni cer UE acces la avorturi sigure pentru toți cei care au nevoie de aceste proceduri. Potrivit inițiativei, în UE 20 de milioane de femei nu au în prezent acces la acest tip de serviciu medical. Pentru a remedia situația, inițiativa condusă de organizația slovenă Institutul 8 Martie cere UE să creeze un mecanism financiar care să ajute statele membre care aderă în mod voluntar la această politică să ofere servicii de avort sigur tuturor celor care nu au acces la ele. Practic, cer un mecanism de solidaritate prin care bani europeni sunt puși la dispoziția țărilor mai libere, care pot alege voluntar să devină un fel de sanctuar pentru femeile din țările mai puțin libere. 

Turism ginecologic

Rezoluția adoptată pe 17 decembrie prevede două lucruri importante: cere Comisiei să instituie acel mecanism financiar, cerut de autorii inițiativei (paragraful 2) și reiterează apelul de a include avortul în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și îndeamnă Consiliul să convoace o convenție pentru revizuirea tratatelor și adăugarea dreptului la avort în Cartă (paragraful 7). 

Acum că știm exact ce conține rezoluția, e greu de spus la ce se referă Digi24, sau domnul Ștefănuță când vorbesc despre vot pentru „garantarea dreptului”. Pentru că mecanismul financiar voluntar care oferă servicii medicale accesibile, transfrontaliere nu e o garanție propriu-zisă, e mai degrabă o soluție de avarie, o improvizație mai bună decât nimic, ceva ce în engleză s-ar chema workaround, kludge, jury rig, hack, nu un drept garantat. Mai ales că, în multe situații accesibilitatea serviciului medical va fi disponibilă doar celor care își permit turismul ginecologic. Iar dreptul, ca atare, va continua să fie o problemă. E, desigur, foarte frumos ca gest de solidaritate, dar limitat practic și deficitar juridic. 

Iar în ce privește modificarea Cartei drepturilor fundamentale, nu s-a votat pentru asta. S-a votat pentru un apel ca o altă instituție să pornească o discuție despre o modificare. Prin această modificare s-ar pune pe hârtie dreptul, ceea ce ar fi un început pentru garanții reale. E cu totul altceva. Să spui că s-a votat pentru garantarea dreptului în aceste condiții e ca și cum ai spune că pleci în expediție în jurul lumii când tu, de fapt, ți-ai trimis CV-ul la compania unde vrei să te angajezi ca să câștigi banii necesari pentru călătorie, dar încă nici nu ai fost invitat la primul interviu și nici nu se știe dacă vei fi, cu atât mai puțin care va fi rezultatul final. 

Este important de știut și că nu a fost primul apel de acest fel. Parlamentul European a cerut pentru prima dată pentru includerea dreptului la avort în Carta drepturilor fundamentale la 11 aprilie 2024, când a adoptat special o rezoluție pentru a face un apel către Consiliu să pornească discuția în acest sens. Apelul a fost apoi reluat și în Strategia privind egalitatea de gen 2025, votată și adoptată la 13 noiembrie 2025. Și acum, din nou, cu ocazia votului din 17 decembrie pentru inițiativa cetățenească My Voice, My Choice.

Probleme constituționale

Pentru a înțelege cum s-a ajuns la astfel de soluții trebuie să înțelegem un pic cultura Uniunii și câte ceva din istoria ei. Asta a rezultat dintr-un schimb de emailuri despre acest dosar cu politologul Hendrik Vos, profesor de științe politice la Universitatea din Gent și cunoscător al Uniunii Europene și instituțiilor ei. 

„Este în mod clar o problemă sensibilă”, explică profesorul Vos, „la fel ca alte aspecte etice.” Iar aceste sensibilități au fost luate în considerare la elaborarea Tratatelor Uniunii. „A existat o alegere deliberată de a menține rolul Uniunii Europene limitat în aceste domenii: UE nu poate obliga statele membre, de exemplu, să permită căsătoria între persoane de același sex sau adopția de către părinți de același sex și, la fel, nu poate obliga statele membre să recunoască avortul ca un drept.”

Această alegere vine în primul rând din influența religiei, datorată în principal statelor unde biserica catolică era foarte influentă. La sfârșitul secolului trecut, începutul acestui secol, când a fost elaborată Carta drepturilor fundamentale, în Uniune doar Grecia avea religie majoritar ortodoxă. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a intrat în vigoare ca text legal obligatoriu în 2009, după adoptarea Tratatului de la Lisabona, și este, practic, parte din ceea ce funcționează ca o constituție pentru UE. „Statele membre cu un puternic background catolic, cum ar fi Irlanda și, mai târziu, Polonia, au insistat întotdeauna că țările trebuie să fie capabile să se ocupe de aceste tipuri de probleme în mod individual. În aceste chestiuni etice, au dorit întotdeauna să își păstreze ultimul cuvânt.” 

În urma acestor considerații a rezultat structura europeană pe care o avem acum: „Tocmai pentru că sensibilitățile diferă foarte mult între statele membre, a fost o decizie conștientă de a nu prevedea, în Tratate, o bază juridică pe care să se poată construi legislația UE în acest domeniu. Tratatele pur și simplu interzic acest lucru.” 

Războaie sfinte

Consecințele acelor alegeri se manifestă acum în două moduri. În primul rând, de la nivel european, tot ce se poate face fără a încălca în mod flagrant Tratatele UE sunt lucruri precum cel solicitat de inițiativa cetățenească: punerea, în mod solidar, la dispoziție, de fonduri UE pentru inițiative voluntare, din partea țărilor în care avortul este legal, pentru a se asigura că procedurile pot fi efectuate în cele mai bune condiții posibile. Apoi, pentru a începe să avem cu adevărat o soluție la nivel european, e nevoie de schimbarea Cartei drepturilor fundamentale. Ceea ce este foarte dificil atât din cauză că, practic, e vorba de o schimbare a constituției UE, cât și din cauza istoricului și specificului cultural și politic european.

Această dificultate este ilustrată foarte clar din felul cum își motivează votul împotriva Strategiei privind egalitatea de gen 2025 europarlamentarul UDMR Lóránt Vincze. Domnul Vincze a absentat la votul pentru rezoluția privind includerea dreptului la avort în Carta drepturilor fundamentale, din aprilie 2024 și a votat „împotrivă” și la votul pentru Strategia privind egalitatea de gen 2025, și la cel pentru inițiativa cetățenească My Voice, My Choice. Parte din motivația sa cu privire la votul împotriva Strategiei privind egalitatea de gen 2025 este:

„Se solicită ca sănătatea și drepturile sexuale și reproductive, inclusiv avortul, să fie consacrate în Constituție ca parte a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Aceasta este o chestiune de subsidiaritate, față de care statele membre au abordări diferite în cadrul propriilor jurisdicții.” (în maghiară în original, tradus cu DeepL) 

Domnul Vincze a făcut această motivare în scris și a publicat-o pe pagina sa oficială de pe site-ul Parlamentului. Chiar dacă România nu era membră când s-au discutat Tratatele, poziția domnului Vincze exprimă foarte clar aderența sa la alegerile făcute atunci, descrise de profesorul Vos, și fidelitatea față de ele.  

Principiul subsidiarității provine din doctrina socială a bisericii catolice, are un rol central în doctrina creștin-democrată și este unul din principiile de bază ale Uniunii Europene și ale dreptului european. Ca idee generală, acest principiu cere ca orice problemă să fie rezolvată la cel mai de jos nivel posibil. Doar dacă nu există rezolvare locală, intervine autoritatea centrală. Una dintre principalele critici la adresa acestui principiu este că favorizează comunitățile puternice și îi lasă în voia sorții pe cei slabi. Pentru a aduce un echilibru, în tradiția catolică, subsidiaritatea e asociată cu solidaritatea. 

În acest caz, al dreptului la avort, am văzut că decizia a fost lăsată intenționat la nivelul statelor membre. Iar acum, o inițiativă de solidaritate încearcă să ajute la rezolvarea problemelor create de această alegere. Faptul că această inițiativă vine direct de la cetățeni, nu de la politicieni, și că are o susținere imensă în foarte multe țări, arată importanța problemei pentru toată Uniunea. Iar faptul că cetățenii sunt nevoiți să ceară această soluție transfrontalieră, care este, cum spuneam, una improvizată, de avarie, poate fi interpretat ca expresie a atingerii unor limite în ce privește posibilitățile de rezolvare locală. În anii care urmează aceasta ar putea fi una din temele importante de dezbatere la nivel european.

Votul românilor

Cât de important este principiul subsidiarității pentru popularii europeni (PPE), grup din care fac parte europarlamentarii PNL și UDMR, se poate vedea dacă privim în detaliu felul cum au votat acești parlamentari. În cadrul votului pentru inițiativa europeană, la votul pentru articolul 7, cel privind rezolvarea problemei de la nivel central prin trecerea dreptului la avort în Carta drepturilor fundamentale, toți membrii delegației românești PPE prezenți în sală au votat „împotrivă”. În total, delegațiile PPE din 20 de țări, din cele 27 ale Uniunii, au votat astfel. 

În schimb, la votul pentru întreg textul, europarlamentari PPE din 19 țări au votat „pentru”, inclusiv din România (delegația poloneză în unanimitate, un semnal important). Însă, chiar și în cazul textului final, este greu de spus cât din votul celor care au votat „împotrivă”, sau care s-au abținut este contra avortului ca drept fundamental și cât e aderență la principiul subsidiarității. Așa trebuie înțeles și votul europarlamentarilor Adina Vălean și Lóránt Vincze, care au votat și împotriva textului final. Inițial și Mircea Hava apărea că ar fi votat „împotrivă”, însă, între timp, a avut loc o rectificare pe site-ul  Parlamentului European și se pare că ar fi votat „pentru”.

De asemenea, din acest vot mai trebuie înțeles ceva ce spunem aici, la Strigătul Carpaților încă de la înființare: în Parlamentul European ne trimitem fiecare dintre noi politicieni să ne reprezinte, iar acești politicieni votează în conformitate cu votul pe care l-au primit, cu doctrina grupului din care fac parte și cu propria conștiință. Nu există un punct de vedere „românesc” în privința avortului, există diverse puncte de vedere corespunzătoare diverselor curente de gândire din societatea românească. Și le vedem exprimate în Parlamentul European. Europarlamentarii români nu sunt un fel de ambasadori care se duc să „reprezinte România” pe lângă o putere străină, ei sunt reprezentanții fiecăruia dintre noi, în parlamentul nostru – Parlamentul European e și al nostru. 

În treacăt fie spus, în presa românească, votul europarlamentarilor români pentru inițiativa cetățenească a fost prezentat nu doar primitiv, ci și eronat. Antena 3 minte punându-i pe peneliștii Hava și Vălean pe lista celor care au votat „pentru” și lăsându-i pe dinafară pe domnii Voiculescu(USR) și Winkler(UDMR). Articolul a apărut pe site-ul antena3.ro cu mult înainte de corecția de ultimă oră privind votul domnului Hava. Tot atunci, Digi24 trece sub tăcere atât votul „împotrivă” al peneliștilor Hava și Vălean, cât și cele două voturi ale europarlamentarilor UDMR, unul „pentru”, unul „împotrivă”. Hoitnews nu spune nimic despre votul românilor. Singura publicație care reușește să prezinte corect votul românilor, așa cum era el prezentat la momentul respectiv pe site-ul Parlamentului European, este Cotidianul. Alte publicații, din cât le-am urmărit, nici nu au prezentat știrea. 

Conștiința și obiecția de lăcomie

În România dreptul la avort există, însă în practică accesibilitatea acestui serviciu medical rămâne o problemă. Deși Legea drepturilor pacientului (46/2003) din România spune că „dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat” (Articolul 28), dificultățile pe care le întâmpină persoanele care hotărăsc să apeleze la acest serviciu medical sunt multiple.

În primul rând este dificil să găsească o clinică unde procedurile pot fi efectuate. Există, desigur, dreptul protejat de lege al medicului de a obiecta potrivit conștiinței sale și de a refuza să execute o procedură, însă acest drept e unul individual și e de datoria Statului să se asigure că manifestarea sa de către indivizi nu afectează funcționarea sistemului și drepturile femeilor. Asta spune Paragraful 8 al Comentariului general nr. 36 asupra Pactul internațional pentru drepturile civile și politice al ONU, adoptat în 2018.

La noi, Statul nu face așa ceva, astfel că, potrivit unui studiu realizat de Asociația Moașelor Independente în 2024, aproape 80% din unitățile de stat care au putut fi contactate nu oferă servicii medicale de avort. Există 177 de unități de stat, din care 144 au răspuns la întrebările moașelor. Doar 7 unități, în toată țara, au declarat că efectuează avort medicamentos până la 9 săptămâni și avort chirurgical până la 14 săptămâni, conform ghidurilor și legislației. Încă 26 de unități furnizează servicii de avort la vârste de sarcină mai mici. Ceea ce deja reprezintă o limitare arbitrară a drepturilor legale ale femeilor. Iar restul nu oferă servicii de avort deloc.

Sigur, în toate aceste cazuri vorbim despre un serviciu medical nedecontat de Casa de asigurări, plătit din buzunar, de pacienți. Iar prețurile nu sunt mici. Ceea ce adaugă o barieră în plus. La acestea se adaugă faptul că, de multe ori, atunci când o pacientă se prezintă la spital, personalul medical, în loc să-i ofere cu profesionalism și compasiune serviciile medicale de care are nevoie, pune la cale un fel de intervenție prin care încearcă să o convingă să renunțe la procedură, punând astfel și mai multă presiune pe pacientă într-un moment vulnerabil.

În ce privește clinicile private, există 783 de în România, din care 636 au răspuns la întrebările moașelor. Dintre acestea, 66 de unități efectuează procedurile conform ghidurilor și legislației. Încă 194 oferă servicii de avort pentru vârste mai mici de sarcină. Desigur, la privat, prețurile sunt mult mai mari, uneori prohibitive.

Din faptul că serviciile sunt disponibile în mult mai multe clinici private decât de stat, rezultă că o parte din obiecțiile de conștiință care îi împiedică pe medici să efectueze procedurile la stat devin inactive în privat. Ceea ce înseamnă că acestea sunt, de fapt, „obiecții de lăcomie”, nu de conștiință. O distincție importantă, deoarece doar obiecția de conștiință e protejată de lege. Împotriva obiecției de lăcomie, Statul poate și, de fapt, are datoria să acționeze, la fel cum are datoria generală de a acționa pentru ca sistemul public de sănătate să funcționeze pentru toți pacienții, chiar și cei care au nevoie de avort la cerere. 

Efecte „garantate”

Aș fi vrut să includ și puncte de vedere ale organizațiilor direct implicate în situația de pe teren și ce așteaptă ele de la acest vot. Am contactat Asociația Moaștelor Independente – nu mi-a răspuns nici la mesaje, nici la telefon. La Centrul Filia, într-o primă convorbire telefonică mi-au promis că vor căuta o colegă care cunoaște problemele, cu care să stau de vorbă. Apoi nu mi-au mai răspuns la telefon. Deci, în privința efectelor rezoluției despre care vorbim, a Parlamentului European, sunt nevoit să mă limitez la propriile raționamente. Deci, 2 eurocenți, cum ar veni.

Este de așteptat că inițiativa cetățenească My Voice, My Choice va avea succes și, în cele din urmă, va fi creat acel fond de solidaritate. Conform textului actual, banii vor fi puși la dispoziția statelor, nu a organizațiilor care oferă ajutor material sau de altă natură femeilor pentru a avea acces la procedurile medicale de care au nevoie. Textul actual nu vorbește de gratuități, ci de conformitate cu dreptul intern al fiecărui stat membru. Cu legile și politicienii de acum, România nu va accesa acei bani. În acest caz, problema României nu e atât lipsa banilor, cât atitudinea politicienilor față de femei și drepturile lor. Dacă această atitudine se schimbă, în funcție și de cum va arăta textul final, banii europeni ar putea fi folositori direct. Dacă rămâne așa cum e acum, rezultatul inițiativei cetățenești europene pentru românce va fi cel mult o soluție de avarie, transfrontalieră, accesibilă unora. 

În ce privește trecerea dreptului la avort în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, probabilitatea să se întâmple e ceva mai mică, iar intervalul de timp în care ar putea deveni realitate e mai lung. Chiar și dacă se întâmplă (un mare „dacă”), simpla trecere în Cartă nu va avea efect. Cum am spus, avem deja cuvintele „dreptul este garantat” în legislația românească. „Garantarea” asta nu înseamnă mare lucru dacă sistemul care ar trebui să asigure exercitarea acestui drept nu funcționează. Și, în România, nu a fost reglementat ca să funcționeze. Pentru ca declararea la nivel european a dreptului să producă efecte cât de cât „garantate” în România, va trebui însoțită cel puțin de o Directivă care să creeze obligativitatea existenței unui sistem funcțional și cadrul de funcționare. Deocamdată, în ciuda apelurilor repetate ale Parlamentului, nici măcar discuțiile pentru modificarea Cartei nu au început. Așa că nu pot să îmi imaginez care ar fi orizontul de timp în care ar putea apărea și produce efecte o astfel de Directivă care acum nu există nici măcar la nivel de idee. 

Până atunci, în ciuda titlurilor spectaculoase din presă și a declarațiilor politice avântate, în problema avortului, Uniunea Europeană nu poate oferi nimic mai mult decât această soluție de avarie, avansată de cetățeni, din solidaritate. Pur și simplu, așa a fost UE construită. Pentru orice altceva, e de lucru aici, în România.