Activiștii de mediu și oamenii obișnuiți interesați de soarta pădurilor spun adesea „defrișări”, sau „defrișări ilegale” pentru a se referi la exploatarea excesivă și, nu de puține ori, ilegală a pădurilor. Se uită oamenii la un deal și văd că, acolo unde au fost păduri, acum nu mai sunt. Chiar dacă a fost replantat, e nevoie de 10-15 ani doar ca să crească puieții suficient pentru a ieși din iarbă. Pădure, acolo, așa cum o știau, va fi poate peste 100 de ani. Adică, raportat la o viață de om, niciodată. Și atunci se supără și spun: „stop defrișări!”. Există chiar o pagină de facebook intitulată Stop Defrișărilor cu aproape 150.000 de urmăritori. Există multă lume supărată pe „defrișări”.
De partea cealaltă sunt cei din sectorul silvic, ingineri, pădurari, în general bărbați duri, care sunt acasă în natură. Ei spun: „nu înțelegeți nimic”. „Defrișări”, pentru ei, e un termen tehnic, cu o semnificație precisă și descrie situația în care de pe un teren pădurea este înlăturată pentru totdeauna, destinația terenului este oficial schimbată și el va fi folosit pentru altceva, de exemplu o mină de cărbune (greu de crezut în aceste vremuri marcate de schimbările climatice, dar Guvernul României aprobă astfel de lucruri).
Altfel , chiar dacă pentru următorii 20-50-100 de ani acolo nu va mai fi o pădure, așa cum înțelege toată lumea că e o pădure, ceva în care își găsesc adăpost animale, te poți plimba printre copaci, poți culege ciuperci etc., potrivit silvicultorilor, nu se poate vorbi despre „defrișări” pentru că, oficial, destinația terenului nu s-a schimbat. Oficial, e un teren menit să fie arbori pe el. Cândva. Și orice prezentare de-a silvicultorilor, orice curs, orice discuție, care implică și „partea cealaltă”, începe cu „nu avem ce discuta cu cei care vorbesc de defrișări”. Durii bărbați silvici au o latură sensibilă și sunt atât de profund afectați de faptul că „ceilalți” nu le înțeleg cuvintele încât tot timpul numai de asta vorbesc și se supără și-și iau jucăriile șamd.
De foarte mult timp, personal, cred că e o problemă de lingvistică. Și am căutat lingviști care să ajute la clarificarea ei. În societățile bazate pe cunoaștere, cum ar trebui să fie societățile europene, și cele mai multe chiar sunt, există oameni care fac cercetare, inclusiv lingvistică, produc cunoaștere, iar cunoașterea produsă de ei ajută la rezolvarea problemelor societății. În România, n-am reușit să găsesc un lingvist dispus să-și folosească uneltele științei pentru a ajuta la lămurirea utilizărilor termenului. Nu e prima dată, desprinderea cercetătorilor de lumea reală și lipsa lor din societate e o problemă de care, ca jurnalist, mă lovesc foarte des. Și nu e doar o problemă a mea personală, sau a jurnalismului, e a noastră, a tuturor, pentru că acest lucru ne face mai proști, ca societate, ne slăbește și ne vulnerabilizează democrația. Ca și alte dăți, negăsind specialiști, n-am avut încotro și m-am apucat să văd ce pot desluși eu.
„Defrișare” vine din franceză, de la „défricher” care, conform Trésor de la Langue Française Informatisé (TLFI), înseamnă, în primul rând, „a face cultivabil un teren sălbatic înlăturând vegetația”. Nu se referă specific la păduri („bois” de la care există „déboiser”, sau „forêt” de la care există „deforestation” – ambele însemnând „pădure”, respectiv „despădurire”), se referă la „friche”, care înseamnă „loc sălbatic, necultivat”. Poate fi pădure, crâng, pășune, fânaț etc. Nu contează dacă e acoperit cu copaci, tufe, iarbă sau buruieni, important e să nu fie cultivat. „Tomber en friche” înseamnă „a cădea pârloagă”.
Esențial în ce privește termenul „défricher” nu e că se referă la păduri, ci că în sensul său e conținut și scopul lucrării, adică faptul că un teren considerat sălbatic este transformat în ceva considerat util omului. Și, cu toate că e nespecific și nu se referă în primul rând la păduri, acest termen, centrat pe teren, a fost preferat în Codul Silvic francez, în detrimentul celorlalte două, mai specifice. Și continuă să fie utilizat chiar și acum, cu o definiție asemănătoare cu cea din România. Ceea ce nu e deloc surprinzător, având în vedere că noi de la francezi l-am luat.
Pentru a explica riguros științific de ce a fost preferat termenul „défrichement” în Codul Silvic francez pentru despădurire, în loc de celelalte pe care le-am amintit mai sus, ar fi probabil nevoie de o cercetare aparte. În cele din urmă, francezii au Coduri Silvice de prin secolul XIV. Dar cred că putem presupune cu un grad destul de mare de siguranță că tocmai faptul că termenul, deși nu se referă specific la păduri, conține în sensul său și scopul despăduririi, utilitatea ei, a jucat un rol important în această alegere. De asemenea un rol trebuie să fi jucat și rezonanța oarecum nobilă, civilizatoare a termenului despre care tot în TLFI găsim un citat din Balzac:
„Les terres se défrichaient; la petite culture, les petits propriétaires envahissaient et mettaient graduellement en valeur la montagne.”
Le Médecin de campagne , 1833, p. 49„Terenurile se defrișau, mica agricultură, micii proprietari invadau și puneau în valoare muntele.”
(traducerea și sublinierile noastre).
Orice ar fi fost, francezilor li s-a părut o idee bună să folosească în legile silvice și silvicultură, pentru a se referi la păduri, un termen care în esență este despre terenuri. În Codurile Silvice, definițiile tehnice nu preiau referințele la pășuni, fânațe, tufe, buruieni etc. întâlnite în dicționare pentru simplul motiv că, fiind legislație silvică, Codurile se referă doar la păduri. Și absurdul putea începe. Cu termenul acesta ne-am pricopsit și noi.
Dar e un termen care vine dintr-o vreme când pădurile nu erau înțelese așa cum sunt acum. Ele erau niște terenuri pe care creșteau arbori, nu niște ecosisteme complexe, cu o multitudine de părți interconectate, care interacționează între ele. Nu se gândea nimeni la biodiversitate pe vremea aceea, despre rolul de protecție împotriva inundațiilor poate se știa ceva, dar de absorbția de carbon, funcții sociale, servicii ecosistemice, peisaj și multe altele încă nu se vorbea pe atunci. E un termen care vine din vremuri când înțelegerea pădurilor era suficient de primitivă ca înlăturarea lor să nu fie privită ca o distrugere, ci ca o punere în valoare a unor terenuri, cum vedem în citatul din Balzac. Cu atât mai mult tăierea lor, cu păstrarea destinației terenului, nu avea cum să aibă vreo conotație negativă.
Acum însă știm că o pădure e ceva mai mult decât o destinație a unui teren. Și silvicultorii sunt printre primii care ar trebui să fie conștienți de asta. Însă ei se cramponează de abordarea teren-centrică venită din istorie, din vremuri când se discuta simplist: agricultură sau silvicultură, cartofi sau lemn. Ce facem, ce materie primă extragem din terenul ăsta? Un fel de extractivism.
Silvicultorii sunt exagerat de răniți în sensibilitatea lor și reacționează ca atare când cineva spune despre o pădure tăiată că a fost defrișată fiindcă, spun ei, acel termen nu poate fi folosit decât dacă destinația terenului a fost schimbată. Însă atunci când o pădure e tăiată, chiar dacă terenul va continua să aibă destinația de a produce lemn, toate funcțiile pădurii dispar pentru zeci de ani, unele dintre ele poate pentru totdeauna, cum ar fi, de exemplu, în cazul pădurilor virgine și cvasivirgine. Deci, din punct de vedere funcțional, destinația oricărui teren de pe care se taie pădurea a fost schimbată. Și atunci ne putem întreba ce facem cu definițiile rigide de care se cramponează silvicultorii? Unde le (mai) aplicăm? Cum?
De partea cealaltă, activiștii de mediu și oamenii obișnuiți vorbesc despre „defrișări” când se taie pădure, adesea fără ca măcar să le pese ce se întâmplă cu destinația oficială a terenului. Sigur, în mare parte aceasta este o reacție emoțională. Dar ea vine dintr-o atitudine centrată pe pădure, nu pe teren. Oamenii obișnuiți reacționează la pierderea tuturor acelor funcții ale pădurii care contează pentru noi toți, pierdere care din punct de vedere al unei vieți de om este, practic, pentru totdeauna și în multe cazuri, cum am văzut, chiar obiectiv ireversibilă. Pentru ei destinația acelui teren s-a schimbat.
Și avem astfel, în spatele acestui conflict aparent idiot, în jurul unui termen, pe lângă multe aroganțe și țâfnă, prezente și ele, o ciocnire între două tipuri de abordare, două filozofii, am putea spune. Acolo unde silvicultorii, oamenii pădurii, cum ar veni, sunt centrați pe teren, oamenii obișnuiți sunt centrați pe pădure.
E o situație profund ironică, cu o componentă tragică. Dacă trecem de suprafață și încercăm să privim lucrurile în esența lor, neștiutorii și emoționalii oameni obișnuiți, care folosesc greșit termenii tehnici ai silvicultorilor, sunt cei în pas cu timpurile și cu evoluția științei și a înțelegerii pe care o avem despre pădure, iar învățații silvicultori sunt cei rămași în urmă. Și poate ar fi timpul să vină și ei în secolul XXI.
