Interviu

În România suntem, în general, obișnuiți să ne uităm la speciile mari, lup, urs, râs, capră neagră, care ne satisfac mândria și ne fac să ne simțim importanți. Dar în Bihor există o mică echipă care, de vreo 15 ani, se ocupă de raci și noi, la Strigătul Carpaților, credem că avem ceva de învățat de la ei despre stăruință, curiozitate științifică și respect pentru tot ce este viu. 

Am stat de vorbă cu Andrei Acs, biolog, responsabil cu conservarea naturii, habitate, specii şi arii naturale protejate la Centru pentru Arii Protejate și Dezvoltare Durabilă Bihor ( CAPDD ), dar mai ales omul care se ocupă cu partea de conservare pentru racul bihorean.

Cu ce vă ocupați acum?

Chiar săptămâna trecută, am trimis la IUCN tot ceea ce cereau ei, conform grilei de evaluare pentru acordarea statutului de „endangered”, sau „amenințat”, pentru racul bihorean, Austropotamobius  bihariensis și acum este în analiză la board-ul IUCN. Noi sperăm că am făcut bine ce am făcut, pentru că, practic, am respectat toate criteriile, i-am identificat presiunile, amenințările, toate problemele cu care se confruntă această specie. 

În același timp, în paralel cu asta, avem un articol trimis către review, cu „Long term conservation methods”, metode de conservare pe termen lung, pentru această specie. Practic, un plan de management al speciei. Momentan este în așteptarea luării deciziei, de vreo 3-4 luni e în analiză. Niciun rac și nicio altă specie de mărimea asta nu a avut până acum un plan de management al speciei, în România. S-a făcut pe urs, s-a făcut pe lup, s-a făcut pe zimbru, pe tot felul de specii din astea, iconice. Dar pe o specie atât de mică, nu.  

Dar de mai bine de un an de zile muncim la acordarea statutului IUCN pentru această specie. 

Ce înseamnă IUCN?  

International Union for Conservation of Nature, sau Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, este o organizație uriașă, care a fondat și continuă să actualizeze acea Listă Roșie a speciilor de plante și animale amenințate cu dispariția sau aflate într-o stare de conservare relativ nefavorabilă, sunt mai multe statute pe care le poți acorda. 

De ce „endangered”?

Împreună cu colegii noștri de la Academia Română de la București, de la Timișoara, din Oradea mai sunt cercetători, ne-am adunat vreo 10 oameni să facem treaba asta, să stabilim științific care e starea de conservare a racului bihorean și unde s-ar încadra. Acesta e calificativul pe care am descoperit noi, utilizând grila de criterii IUCN, că acest rac al trebui să-l aibă, „endangered”. 

Ne-am îndreptat către IUCN pentru că asta este singura cale prin care am putea să-i acordăm un statut de protecție internațional, prin IUCN. 

Articolul cu partea științifică a evaluării, Conservation status of the idle crayfish Austropotamobius bihariensis Pârvulescu, 2019, a trecut în toamnă, iar acum este publicat în Global Ecology and Conservation. După ce a fost acceptat de lumea academică, noi ne-am putut apuca să facem formularele efective IUCN, ca să le trimitem către board-ul IUCN, pentru a fi evaluat și de ei. Sunt acolo zeci de hărți, zeci de presiuni, amenințări.

Dar nu ar fi de ajuns protecție la nivel național? N-ar fi mai simplu de obținut asta?

Acum, de doi ani deja, din păcate, dar asta nu ține de noi, OUG 57/2007 completată și modificată cu Legea 49 din 2011, care reglementează statutul ariilor naturale protejate în România, este în refacere. Noi am făcut lobby ca în procesul acesta de refacere al OUG 57/2007, să fie introdus în Anexe și racul bihorean, ca specie protejată la nivel național. Eu cred că am făcut chestia asta cu succes, pentru că au acceptat. Problema este că până nu iese OUG 57 modificat nu avem de unde să știm dacă chiar l-au pus în Anexă sau nu.

Dar dacă e preluat de IUCN în Lista Roșie, va trebui automat preluat și în Anexa OUG 57. Practic, chiar dacă, în ciuda eforturilor noastre, autoritățile române nu vor fi de acord să-l introducă în Anexa cu speciile protejate în OUG 57, la nivel național, îi vom obliga prin statutul IUCN să apară acolo. Deci noi am încercat și am făcut tot ce a stat în putința noastră să ducem specia asta către un statut de conservare, să aibă un statut de protecție.

Deci de doi ani încercați să obțineți statutul de specie protejată la nivel național, de un an și ceva munciți la baza științifică și toate actele necesare pentru acordarea statutului IUCN, și în paralel mai faceți și un plan de management al speciei. Toate pentru un rac. De ce-i așa de important racul ăsta? 

E o specie endemică, descoperită în 2019. Endemică însemnând că se găsește doar într-un anumit areal restrâns, la nivelul țării noastre.

În ultimii 100 de ani, în Europa, nu a fost descoperită nicio specie care să poată fi văzută cu ochiul liber, să nu fie vizibilă doar la microscop. Asta o face deosebită! De 100 de ani nimeni n-a mai descoperit ceva ca lumea, o specie zdravănă, ca să zic așa.
 
Altfel, racul bihorean e un rac ca toți ceilalți. Nu are nicio caracteristică deosebită din punct de vedere al morfologiei corpului. Ca orice rac, are tot doi clești, are opt picioare și așa mai departe.

Asta-i foarte tare! Ne poți povesti un pic cum l-ați descoperit?

Descoperirea în sine aparține actualului meu coordonator de doctorat, dar și prieten în același timp, că ne cunoaștem de peste 20 de ani, Lucian Pârvulescu, profesor universitar titular la Departamentul de Biologie-Chimie, al Facultății de Chimie, Biologie, Geografie din cadrul Universității de Vest din Timișoara (UVT) unde predă cursurile de Zoologia Nevertebratelor.

Practic noi lucrăm împreună pe speciile de raci din zona munților din județul Bihor de vreo 15 ani deja. În anul 2017, făceam niște monitorizări la racul de ponoare, Austropotamobius torentium, pentru că noi credeam că este o altă specie la vremea respectivă și Lucian a făcut niște poze, niște fotografii cu un DSLR cu macro. Voia să surprindă anumite caracteristici mai interesante ale racului respectiv, cleștii, ochii, antenele, din astea.

După ce s-a dus acasă, s-a uitat la fotografii, m-a sunat la un moment dat să mă întrebe dacă am observat eu vreodată că ăștia pe care i-am pozat aveau mult mai puține protuberanțe pe clești decât racii din sudul României, care credeam noi atunci că sunt din aceeași specie. La o analiză mai amănunțită ne-am dat seama că și rostrul, care este o săgeată pe scheletul racului, deasupra ochilor, are altă formă față de cei de la sud de Mureș. 

Apoi i-am analizat mai bine. Lucian a observat la microscopul electronic, că solzul antenar, situat chiar la începutul antenei cu care simt mediul în care-și desfășoară viața, la cei din nord de Mureș e oarecum neted, iar la cei din sudul Mureșului, este ca un firez.

Acestea au fost trei caracteristici fenotipice, adică, care țin de structura corpului, de cum arată, care l-au pus pe Lucian pe gânduri. Descoperirea nu-mi aparține mie, eu am contribuit involuntar la descoperirea asta, mai apoi voluntar la partea de conservare a speciei. 

Bun, v-ați dat seama că racii din Bihor sunt diferiți de cei de la sud de Mureș, dar asta încă nu înseamnă că-i o specie nouă.

Au urmat niște discuții dacă e o specie nouă, sau ar putea fi o specie nouă. M-am tot consultat cu Lucian, el s-a consultat cu alți specialiști în raci, mai mult din afara țării decât din România, pentru că în România nu prea avem foarte mulți specialiști în zona asta de astacologie și cercetătorii cu care au vorbit i-au spus că e posibil să fie altă specie, dar trebuie realizate niște teste genetice. 

Stabilisem diferențele fenotipice, acum trebuia să vedem comparația dintre genotipul celor din sudul Mureșului și genotipul celor din nordul Mureșului. Și a urmat o întreagă campanie de colectare de probe.

Probele le-am trimis pentru analize în Germania pentru că la noi în țară nu se puteau face analize atât de amănuțite. Dar n-au fost concludente pentru că am trimis țesut mort. În momentul în care recoltam, îl puneam în formol și murea. Și cei din Germania au solicitat raci vii.

Și atunci a început să devină o întreagă poveste. Austropotamobius torentium, cum se numește racul de ponoare, care se credea că este ăsta atunci, e și specie protejată în Anexa Directivei Habitate a Uniunii Europene. Pe lângă faptul că n-ai voie să transporți animale vii peste granță fără n certificate de tot felul, datorită bolilor și așa mai departe, asta era și o specie protejată. Și atunci i-am trimis inițial în cărți decupate, raci întregi. Deci am făcut o chestie de-aia ca-n filme.

Contrabandiști de raci! 

Exact! Dar pentru binele științei. N-am obținut niciun avantaj din chestia asta. S-au mai trimis mai apoi în bidoane, băgați prin microbuze șamd, cu pompe de aer la brichetă. A fost un an interesant. Am trimis raci vii la Frankfurt.

Ce an a fost ăsta?

Între 2017 și 2019. Dar și mai apoi, pentru că s-au mai făcut niște teste genetice ulterioare, în baza unui proiect obținut de Lucian la UVT, care ne-a ajutat, practic, să fundamentăm și mai mult povestea asta.

În urma analizelor de la Frankfurt, ei au certificat faptul că este distinct genetic 100% față de racul din sudul Mureșului, care a rămas rac de ponoare, Austropotamobius torentium. Noi credeam că habitatul racului de ponoare se întinde până la Barcău, până în capătul Apusenilor. Dar, de fapt, racul de ponoare n-a trecut niciodată Mureșul.

Deci acum era clar că ați descoperit o specie. Ce faci în situația asta? Cum o înmatriculezi?

În 2019 Lucian a scris articolul științific care a introdus specia pe piață, ca să zic așa: Introducing a new Austropotamobius crayfish species (Crustacea, Decapoda, Astacidae): A Miocene endemism of the Apuseni Mountains, Romania, publicat în Zoologischer Anzeiger(A Journal of Comparative Zoology).

Mai apoi racul, exemplarul holotip, cum se numește, adică primul exemplar din specia respectivă găsit, a fost depus la Muzeul Antipa, pentru că așa este procedura, trece printr-o evaluare a Academiei Române și a Muzeului Antipa. Și mai apoi, după ce declară ei specia ca fiind certificată, ea există. Acesta este procesul pe scurt. 

Lucian a fost personal cu racii formolizați. Deci racii bihoreni de la Antipa au fost duși de Lucian gata formolizați în acele borcane. Și el în 2019 a devenit specie distinctă.

Aici în România?

Da. Internațional a fost certificat prin articolul lui Lucian, care nu a fost contestat de alte publicații științifice până în 2024. Deci de 5 ani, membrii comunității științifice au admis faptul că racul bihorean, sau Austrapotamobius bihariensis, este o specie nouă.

Numele voi l-ați ales, e dreptul vostru dacă l-ați descoperit. De ce bihariensis?

Exemplarul holotip, primul exemplar certificat din această specie, este din județul Bihor și într-o campanie pe care am făcut-o în județul Bihor ne-am dat seama că s-ar putea să fie o specie distinctă. Și de aici numele de rac bihorean. El se mai întâlnește, de fapt, în județele vecine, Cluj, Sălaj, Alba și un pic Arad. Apare într-o zonă restrânsă din 5 bazine hidrografice, în râurile de munte din aceste bazine hidrografice. Vorbim de Barcău, Crișul Repede, Crișul Negru, Crișul Alb și Arieș – toate în zona superioară. Deci, practic, în zonele de izvoare ale acestor râuri apare racul bihorean. 

Acum e de înțeles că luptați să-l protejați. 15 ani de muncă, o specie descoperită. Chiar și descoperirea ați dedicat-o locului, prin numele ales. O puteați dedica, știu eu, Angelinei Jolie, sunt destui care fac din astea, voi ați dedicat-o Bihorului. Mi se pare admirabil și poate ne ajută să învățăm să apreciem speciile mici, care sunt la fel de mult parte din natură ca și cele mari. 

Lumea nu le consideră de interes. Pentru că sunt niște specii mici, care nu sunt considerate a fi specii umbrelă, a căror protejare se consideră că determină indirect protecția altor specii care alcătuiesc comunitatea ecologică a habitatului lor. Cred că asta e problema cea mare. Și în momentul ăla le omiți. 

Eu am început în toamnă să-mi fac doctoratul, cu Lucian, pentru că s-a abilitat, și toată lumea m-a întrebat „bă, da’ raci?”, „ce ai cu racii ăștia, ce-s așa interesanți?”.Păi sunt foarte interesanți. Pentru că e o specie endemică, care nu se mai găsește nicăieri, în primul și în primul rând. În al doilea rând ar trebui să fie o mândrie pentru toată lumea, mai ales pentru județul Bihor, că este o specie denumită cu numele județului. Asta e chestia.

Cum e specia asta în raport cu restul racilor europeni. Mai are rude, cum de se găsește doar în Apuseni?

Face parte din familia Astacidae, genul Austropotamobius și diferă genetic foarte mult de racii de la sud de Mureș, din specia Austropotamobius torentium. Prezintă în schimb similarități cu niște populații de Austropotamobius torentium endemice în Zeleni Vir, o arie naturală protejată din Alpii Dinarici, Croația. Acolo, la 600 de kilometri distanță, se găsesc rudele lui genetice cele mai apropiate. 

Explicația e că în Miocen, când tectonica Pământului era puțin alta, mult mai înfierbântată, Munții Apuseni au migrat din acea zonă, împreună cu placa Tisza-Dacia, către zona Apusenilor de astăzi. Despărțirea racului bihorean de populația din Croația s-a întâmplat acum circa 16 milioane de ani. Ipoteza noastră  este că placa a venit cu raci cu tot, cu tot sistemul hidrografic și cu tot ce era acolo, în munții respectivi. Și asta este plauzibil, pentru că mișcarea asta s-a întâmplat în câteva milioane de ani, adică n-a fost o chestie să zboare apa din râuri și să rămână racii. Iar în timpul ăsta s-au întâmplat tot felul de mutări și permutări până s-au stabilit pe nișa asta de habitat și racul bihorean ar fi apărut ca specie separată acum circa 2,2 milioane de ani. 

Asta e cea mai susținută ipoteză din știință despre cum au apărut racii bihoreni să populeze fix arealul Munților Apuseni și de ce rudele lor cele mai apropiate, pentru că nu sunt genetic la fel, sunt tocmai în Alpii Dinarici. În engleză, numele pe care Lucian l-a dat racului bihorean este „idle crayfish”, adică „racul leneș”, sau „racul lent” tocmai pentru că a venit aici încet, încet, în câteva milioane de ani, la relanti, stând pe placă.

Și s-a așezat în Ardeal. No bine. Să ne întoarcem la statutul de „endangered”. Mă gândesc că faptul că se găsește într-o zonă atât de restrânsă e un factor determinant pentru asta. Ce suprafață ocupă?

Evaluarea asta de „endangered” se bazează pe niște criterii. Într-adevăr, suprafața restrânsă a habitatului, deci endemismul foarte accentuat e un criteriu. Avem, pentru racul bihorean, o suprafață foarte mică a habitatului și în același timp e o fragmentare uriașă a habitatului. Pe o suprafață foarte mică avem 32 de subpopulații. 

Avem 15 ani de monitorizare a acestei specii. Am luat efectiv fiecare râuleț pe care noi am fost și am făcut în ultimii 15 ani monitorizări și evaluări populaționale. Pentru câ el, chiar dacă a fost considerat până în 2019 rac de ponoare, tot aceeași populație era, de fapt. În 2019 s-a schimbat numele speciei, dar datele de monitorizare sunt aceleași. Și punând cap la cap datele astea, suprafață de Românie pe care se găsesc râurile și pâraiele în care trăiește racul bihorean este de 3352km2. Adică aproximativ 1,4% din suprafața țării. Dar el trăiește doar în râuri și cam un metru pe mal.

Ce e foarte interesant e că sunt foarte multe subpopulații pe o suprafață atât de mică. Iar subpopulațiile astea nu mai vin în contact unele cu altele, nu fac schimb de material genetic. Sunt separate genetic. Multe subpopulații înseamnă că avem o fragmentare mare. Și asta îi determină statutul de „endangered”.

Mă gândesc că pentru a ajunge așa a fost deja supus unor presiuni. Ne poți spune un pic despre ele?

Există presiuni foarte urâte. În primul rând, sunt tăierile de pădure. Între 2017-2023 au dus la moartea a două subpopulații pe care le știam și care nu mai există. Practic, în câțiva ani subpopulația a dispărut efectiv. 

Am decoperit că în zonele unde se taie pădurea și materialul, solul, care este desțelenit, e dislocat de pe versanți, ajunge în ape și crește  turbiditatea apei. Iar asta e foarte rău pentru raci. Plus utilaje prin apă, ceea ce n-ar trebui să se întâmple, plus lemne trase prin apă și altele. Racii ăștia stau în  maluri și își fac niște galerii cam de un metru. Și dacă tu distrugi malul râului cu tasare, prin târâre de arbori, prin orice, le distrugi efectiv tot habitatul, casa, tot ce vrei. Iar asta a dus la extincția acestor subpopulații.

Și mai avem două subpopulații care au dispărut datorită secetei excesive. Pentru că, după cum vedem, în ultimii ani verile sunt extrem de secetoase, ceea ce duce la moartea organismelor acvatice, pentru că sunt pâraie în care trăiesc, care sunt puțin mai late ca o palmă, sau două palme puse una lângă alta. Nu au nevoie de râuri colosale. Iar dacă pâraiele seacă de tot pe timpul verii câteva luni, s-a dus și subpopulația respectivă. 

Iar asta are tendință să se accentueze și din cauza oamenilor. Fiindcă avem anii tot mai secetoși, asta determină administrațiile locale să facă captări de tot felul de izvoare, care duc la scăderea debitelor râurilor și pâraielor, care apoi sunt mult mai predispuse la secat. Având un debit mult mai mic, predispun apoi racul la extincție.  

Mai sunt și altele, mai puțin drastice?

Dispariția efectivă noi am constatat-o datorită tăierilor agresive de pădure și a secetei. Dar, pe lângă astea, în zonele cu stațiuni montane sau case de vacanță de-a lungul râurilor, acestea sunt toate poluate cu apă menajeră și cu substanțe fecale.

Am constatat, totuși, că apa menajeră nu-l deranjează atât de tare cum îl deranjează turbiditatea crescută a apei. Deci îl deranjează mult mai mult o apă tulbure, neoxigenată, decât o apă poluată cu reziduuri de la fose septice, sau canalizări deversate în râuri. 

O altă chestie care pune presiune este inclusiv pășunatul excesiv. Sunt multe locuri de pășunat, știi, la munte, se duc animalele în sus, în poienile superioare, sunt lăsate acolo, cai, vaci, oi, toate. Alea trec prin apă, calcă malul râurilor și distrug habitatul. Iar habitatul este extrem de limitat, practic malul râului, pe o lățime de un metru în afara apei și luciul de apă.

Apoi, pe Valea Iadului, în județul Bihor, unde este una din cele mai zdravene populații de rac bihorean, acești raci, pentru entertainmentul celor care stau la pensiunile de acolo, sunt prinși și puși pe disc. Sau fierți. Deși el nu e mai mare decât palma unui om. Masculul are până-n 10 cm la maturitate.  Nu prea ai ce mânca din el.

În articolul cu planul de management al speciei care e acum în peer-review și nu-ți pot spune foarte multe din el deocamdată, noi am identificat vreo 15 presiuni și amenințări destul de acute asupra lui și am făcut o scală de impact asupra speciei și am propus măsuri de conservare.

Care ar fi principala amenințare?

Există un rac invaziv, racul dungat se numește, sau Faxonius limosus, care poartă un patogen, Aphanomices astaci, o ciupercă , un fel de ciumă a racilor noștri. E o amenințare pentru că deocamdată nu e în contact cu racul bihorean, dar vine.

Racul dungat, Faxonius limosus provine din America și e frumos pentru acvaristică. Deci lumea îl cumpără să-l țină în acvariu și e ca și cu țestoasele astea invazive. Când te saturi de el, ce faci? Îl arunci în apă. Și racul dungat, Faxonius limosus a invadat tot vestul și centrul Europei. În Ungaria e dezastru. 

El e imun la Aphanomices astaci. Dar pentru racii noștri nativi, Astacus astacus, racul de râu, Pontastacus leptodactylus, racul de lac, Austropotamobius torentium, racul de ponoare și, desigur, Austropotamobius bihariensis, racul bihorean, e mortal. Omoară populații întregi. 

În Oradea deja racul dungat există în Crișul Repede, venit din Ungaria, urcând în amonte. Acum probabil o să-mi dea în cap cei care scriu articolele din ultima vreme cu înlăturarea barajelor, pentru a lăsa albiile râurilor să curgă frumos. Avantajul nostru este că, de exemplu, în bazinul Crișului Repede există foarte multe baraje, antropizări. În amonte de Oradea sunt trei, mai sus mai e unul și tot așa, care blochează avansul lui Faxonius limosus. Pe raci îi ajută exact existența acestor baraje. Dacă am scrie un articol anti-înlăturarea barajelor oare ce ar zice lumea științifică? Practic, salvăm niște specii, dar omorâm altele. Întotdeauna e cu dus-întors toată povestea asta. Și așa a scăpat.

Crișul Negru e neantropizat. În bazinul Crișului Negru, care curge foarte tare și e un râu destul de urât, are noroc că lui Faxonius ăsta nu-i plac apele foarte rapide și atunci ne salvează asta. 

Până acum, ne-au salvat apa rece și barajele de invazia patogenului. Problema este că acest patogen poate fi transmis și prin vectori. Vector e o chestie care transportă patogenul de la A la B fără să fie gazda lui. Vectori pot fi inclusiv pe picioarele unei păsări care a luat un rac și l-a tăvălit ca să-l mănânce, sau orice alt animal de genul ăsta. Dar, ca norocul, nu trăiește mult în afara copului racilor.

Dacă reușiți să obțineți statutul de protecție, ce importanță are asta, practic, pentru racul bihorean?

Va ajuta la managementul și controlul acestor presiuni și amenințări. De exemplu, autoritățile sesizate, sau autosesizate pot să aplice amenzi celor care pun racii bihoreni pe grătar. Sau pot să întocmească dosare penale dacă se constată distrugerea habitatului. 

Noi, ca organizație, am tot făcut programe și o să continuăm să facem. Organizația la care lucrez eu, Centru pentru Arii Protejate și Dezvoltare Durabilă (CAPDD), lucrează în parteneriat cu Universitatea de Vest din Timișoara (UVT) începând cu 2017 tocmai în ideea de a ajuta prin atragerea de granturi de conservare pentru specia asta. Prin UVT, sau alte instituții publice de genul ăsta se atrag greu bani pentru conservare, e mai ușor să atragi bani pentru cercetare științifică. Și atunci, cum spuneam și la început, ne-am pus cu Lucian cap la cap, complementar, unul să vină cu banii de cercetare, celălalt cu banii de conservare. 

Pe noi, ca organizație, ne ajută să ne îndeplinim misiunea și scopul pentru care existăm. Una dintre valorile pe care noi, ca organizație, ni le însușim este stoparea declinului biodiversității, care se întâmplă sub ochii noștri, în fiecare zi. Și asta facem și cu racul bihorean.