Personal, am petrecut o parte din cele două săptămâni hăbăuce după turul întâi al prezindențialelor uitându-mă pe ultimul Eurobarometru – Toamna 2024 – și încercând să înțeleg neconcordanța dintre cifre și scandalul electoral. În timp ce campania electorală ne punea pistolul ieșirii din Europa la tâmplă, cifrele spun că românii sunt europeni, că au preocupări și priorități similare cu ale celorlalți europeni.
Românii au încredere în Uniunea Europeană. Eurobarometrul din toamna aceasta a înregistrat, la nivel european, cea mai mare încredere în UE din 2007 – 51% din cetățenii europeni au încredere în UE. În România acest procent este peste media UE – 56%. Și cu toate astea toată campania ni s-a spus că suntem pe marginea prăpastiei. Românii se simt mai cetățeni europeni decât europeanul mediu: procentul de români care cred că oamenii din UE au multe în comun este 68% în România, în timp ce media europeană e 65%.
Românii au preocupări europene, îi preocupă ceva mai mult decât media europeană creșterea prețurilor, dar mai puțin costul locuirii, un pic mai mult războiul din Ucraina sau situația economică, dar mult mai puțin șomajul sau imigrația și sunt preocupați exact la fel de mult ca media europeană de influența Uniunii Europene în lume. Pentru români agricultura sustenabilă este o prioritate mai mare decât pentru europeanul mediu, dar energiile regenerabile îi interesează mai puțin. Românii sunt interesați mai mult de îmbunătățirea educației,dar mai puțin de combaterea criminalității și exact la fel de mult cât media europeană de managementul deșeurilor și reciclare.
În general românii sunt peste tot relativ aproape de medie și nu diferă de restul europenilor. În această secțiune, a priorităților, cele mai mari diferențe(8%) s-au înregistrat la pace și stabilitate – mai puțin importante pentru români decât pentru restul europenilor (32% în România vs 44% media europeană) – și la reducerea inegalităților din UE – mai importantă pentru români decât pentru restul europenilor (24% în România vs. 16% media europeană).
Deși România e o țară asemănătoare cu restul țărilor din Uniunea Europeană, cu preocupări și priorități asemănătoare, viața politică e altfel la noi. În loc să vorbim și noi ca toți ceilalți europeni în campania electorală despre lucrurile care îi interesează pe cetățeni, inflație și prețuri, agricultură sustenabilă, pesticide, educație, combaterea inegalităților, așa cum se întâmplă în celelalte țări europene, noi vorbim de ieșirea din Europa. Cum am ajuns în această situație? „Rușii de pe Tiktok" e explicația pe care o găsim peste tot. Dar oare așa să fie?
Nici alegerile europarlamentare n-au fost alegeri
Deși suntem în Uniunea Europeană și cifrele spun că începem să ne simțim europeni și să ne purtăm ca europenii și în niciun caz n-o să ieșim din Europa, acum nu e prima dată când am fost confruntați cu această falsă alegere între pro-UE și anti-UE. Înainte de campania pentru alegerile europarlamentare politicienii români erau preocupați să facă alianțe și, mai ales, liste. Justificarea pentru asta a fost și atunci necesitatea unei coalizări a forțelor pro-europene.
Am făcut atunci un interviu cu Hendrik Vos, un profesor de politologie de la Universitatea din Gent, cunoscător al Uniunii Europene, și l-am întrebat dacă așa se pune problema la niște alegeri europarlamentare, dacă e corect să ni se spună că trebuie să alegem între pro-UE și eurosceptici. Răspunsul a fost: „Nu, e o temă falsă. E prea populist să prezinți lucrurile așa, că principala diviziune e pro-UE sau anti-UE. Întrebarea e ce fel de UE vrem să construim. N-o să oprim Uniunea Europeană. Asta-i o idee absurdă.”
Într-o campanie corectă și democratică ar trebui discutate teme concrete, despre apărarea comună, climat, mediu, agricultură, pesticide, migrație, inteligență artificială și așa mai departe, spunea atunci Hendrik Vos. În România însă, am intrat în campanie cu locurile gata împărțite prin negocierea alianțelor pre-electorale și a listelor, așa că partidele nu mai trebuiau să convingă pe nimeni. Și atunci, în loc să discute lucruri concrete, unii ne-au cerut să-i votăm pentru că și-au făcut poze cu voievozi, iar asta arată patriotism, ceilalți pentru că nu și-au făcut, iar asta e dovadă de europenitate. Ca și în săptămânile hăbăuce din campania din această toamnă, unii spuneau că-s pro-UE, alții că-s pro-patrie, inducând ideea că lucrurile astea ar fi cumva diferite, sau chiar opuse. Ideile campaniei de atunci au fost la fel de perverse ca cele de acum, diferit a fost doar nivelul de isterie. Iar responsabilitatea pentru asta le revine în primul rând celor care spun că ar fi pro-europeni.
Notă discordantă a făcut atunci doamna Șoșoacă, care a avut teme concrete de campanie, a spus clar că vrea să meargă la Bruxelles să lupte cu globalismul. Dintre partidele mici, SOS au fost singurii care au trecut pragul electoral. Totuși, e extrem de important de subliniat că și această victorie a turnesolului democrației din România, doamna Șoșoacă, s-a datorat tot coaliției antidemocratice a partidelor care se prezentau ca fiind pro-europene. Mergând pe liste comune aceștia au luat mai puține voturi decât separat, o parte s-au dus la extremiști. Lipsa de miză a afectat, foarte probabil, prezența. Coalițiile lipsite de orice integritate ideologică au făcut ca mulți să-și anuleze votul.
SOS a trecut pragul cu doar 2.909 voturi – asemănător cu diferența dintre Ciolacu și Lasconi în turul întâi al prezidențialelor considerat de toată lumea „de infarct”. Au fost, în schimb, aproape o jumătate de milion de voturi anulate – probabil majoritatea persoane scârbite de lipsa de democrație a alegerilor și de lipsa de integritatea partidelor. Dacă, dintre cei care și-au anulat votul, 1 din 8 ar fi avut cu cine să voteze, SOS nu s-ar mai fi putut apropia de pragul electoral.
La alegerile europarlamentare, partidele care se prezentau ca pro-europene, prin faptul că nu au discutat nicio temă europeană în campanie, au anulat statutul de cetățeni europeni al românilor și valoarea votului lor. Tot atunci au început și această falsă polarizare pro-UE vs. pro-patrie. Și, în plus, au mai și ajutat cel mai extremist partid să ajungă în Parlamentul European. Iar asta s-a întâmplat înainte de apariția candidatului sperietoare, Călin Georgescu, despre care ni se spune acum că el este cel care ar fi împărțit România în două. Cu ajutorul rușilor de pe Tiktok, care au deturnat alegerile - asta e teoria oficială. Dar oare este überhaupt posibil așa ceva? Ce spune știința despre influența propagandei online asupra alegerilor?
Boții nu votează
Am văzut cu toții clipul Recorder cu candidatul Vasile Ion, căruia un script îi generează 1 milion de vizualizări într-o oră. Acest mecanism, ni se spune, ar putea fi folosit pentru a da impresia că un candidat este popular pentru ca ulterior utilizatori de bună credință să fie înșelați în a se alătura modei create artificial. Dar această monedă mai are o față despre care autorii clipului nu vorbesc.
Ce nu ni se spune este că existența acestui mecanism înseamnă și că cifrele din online sunt foarte greu de interpretat . Câte dintre vizualizările sau like-urile unui candidat sunt reale și câte au fost generate automat de programe de calculator scrise special pentru asta? Aceasta este prima întrebare care se pune și la care e foarte greu de răspuns. Abia apoi putem începe să ne întrebăm câte dintre persoanele reale expuse la discursul candidatului au fost cu adevărat influențate de acesta? Pe urmă ne putem întreba câte dintre acestea au făcut și efortul de a merge să-l voteze? Genul acesta de întrebări nu sunt noi, oamenii de știință și le pun de ceva timp. Iar răspunsurile lor sunt un pic diferite de cele pe care le-am întâlnit în ultimele săptămâni, în România, la serviciile de informații și majoritatea presei și politicienilor.
După acuzațiile de influență rusească asupra alegerilor din Statele Unite din 2016, propaganda online a devenit un subiect foarte important de cercetare. În 2021, la Școala de Studii Internaționale Avansate a Universității Johns Hopkins a fost înființat Institutul Alperovitch cu scopul de a dezvolta cunoaștere care să modeleze știința și teoriile privind securitatea cibernetică. Cu o echipă multidisciplinară formată, între alții, din specialiști în tehnologii, analiști de informații, foști militari, un fost jurnalist, un fost director al CIA, cunoscători ai Rusiei și Chinei, o parte importantă din cercetarea desfășurată de institut se referă la propaganda online a Rusiei.
În numărul din primăvara acestui an al Texas National Security Review, în pregătirea alegerilor din SUA, Gavin Wilde, specialist în propagandă și Rusia de la Institutul Alperovitch, a publicat articolul „From Panic to Policy: The Limits of Foreign Propaganda and the Foundations of an Effective Response” („De la panică la politici: limitele propagandei străine și bazele unui răspuns eficace”). Articolul trece în revistă cunoașterea și teoriile actuale despre propagandă și eficacitatea acesteia, în special în ce privește influențarea alegerilor. După cum se poate deja deduce din titlu, eficacitatea este limitată. Potrivit științei existente până acum, există mari semne de întrebare dacă propaganda străină online ar putea cumva să influențeze alegeri, chiar și atunci când e vorba de alegerile din SUA. Deci, cu atât mai puțin ar putea fi cazul la noi, iar motivele pentru asta sunt tehnice și țin de diferența dintre sistemele politice.
Statele Unite au un sistem cu două partide. Asta înseamnă că electoratul este din oficiu împărțit în două și, în mare parte, fidel partidului cu care votează de obicei. Astfel că alegerile sunt decise de cele câteva procente aflate la mijloc, iar dacă cineva vrea să influențeze alegerile nu trebuie să manipuleze un procent relativ mic de alegători. Metafora folosită de Gavin Wilde într-un interviu pentru The Naked Pravda, podcastul publicației independente rusești Meduza, cu sediul la Riga, în Letonia, referindu-se la alegerile americane din 2016, este „cineva și-ar pune degetul pe balanță și a încercat s-o încline într-o parte sau alta” – deci o influență de mică amploare ar putea produce efecte. Și chiar și pentru așa ceva, specialistul american consideră acum, după 8 ani de cercetări, că nu există suficiente argumente care să susțină o legătură de cauzalitate între propaganda și dezinformarea propagate de actori statali străini și rezultatul alegerilor.
Nouă, în schimb, ni se spune că propaganda rusă de pe Tiktok a trimis 20% din alegători să voteze cu Călin Georgescu. Greu de crezut. Mai ales că teoria rușilor de pe Tiktok a apărut sub formă de afirmații nedovedite, inflamate și gonflate atât în presa internă cât și în cea internațională în care ceea ce se întâmpla a fost prezentat (fără dovezi!) de către politicienii noștri pro-europeni ca o amenințare existențială și a continuat cu niște documente declasificate care din nou conțin afirmații, dar nu dovezi. Nu a trasat nimeni o linie cauzală clară de la propaganda online la votul din primul tur.
A fost sau n-a fost?
Avem, de o parte, știința care ne spune că e imposibil ca cele peste 2 milioane de voturi ale lui Călin Georgescu să fie rezultatul unei campanii online de dezinformare și propagandă. De cealaltă parte, politicienii români susțin, încă dinainte de desecretizarea documentelor CSAT, contrariul. Apoi este clar că cele 2 milioane și ceva de voturi nu sunt organice, nu au fost adunate în timp de o organizație care să fi făcut transparent campanie. Și, în plus, am trăit cu toții gălăgia și stridența ultimelor săptămâni care au culminat cu anularea alegerilor la câteva ore înainte de încheierea campaniei, în care este tot atât de clar că propaganda și dezinformarea au ajuns peste tot. Și atunci ce înțelegem din toate astea? N-a fost propagandă? De unde vin voturile? A fost totuși Tiktok? A fost altceva?
E util aici să facem distincția între, pe de o parte, o operațiune de influență mai generală, direcționată ca orice propagandă spre subminarea democrației prin adâncirea diviziunilor din societate, crearea de neîncredere în instituțiile democratice și influențarea proceselor decizionale prin modificarea punctelor de vedere ale cetățenilor, iar pe de altă parte, o tentativă de a pune un anumit personaj într-o funcție aleasă prin manipularea electoratului.
În mod cert a existat o operațiune de influență și continuă să existe. Astfel de operațiuni există peste tot. Întrebarea este cum a avut ea loc, unde trebuie căutați influențatorii? Care ar trebui să fie prioritățile?
O primă indicație o găsim într-un articol din cele 130 de cărți și articole din bibliografia articolului din Texas National Security Review. În studiul intitulat „Donetsk don’t tell – ‘hybrid war’ in Ukraine and the limits of social media influence operations” (aproximativ „Donețk nu spune – ‚războiul hibrid’ în Ucraina și limitele operațiunilor de influență de pe rețelele de socializare”), publicat în Journal of Information Technology & Politics , patru cercetători din Elveția, Canada, Statele Unite și Ucraina compară rețelele de socializare și televiziunea ca vectori ai operațiunilor ruse de influență. Rezultatele, care spre deosebire de ce găsim la presă, politicieni, servicii, au fost obținute cu metode științifice și validate prin peer review, arată că rețelele de socializare se corelează cu expunere la narativele propagandei, dar nu generează aprobare pentru acele narative. În schimb consumul de canale de televiziune partizană arată o corelație clară și consistentă cu aprobarea narativelor propagandei. Iar această aprobare se corelează cu preferințele în ceea ce privește politicile.
O altă indicație că, în ce privește operațiunile de influență, accentul pus disproporționat pe online e o eroare găsim în Eurobarometrul din această toamnă. Potrivit datelor europene, românii își iau informațiile despre politica europeană în primul rând de la televiziunile de știri(71% vs. 51% media europeană), apoi de la televiziunile generaliste(70% vs. 56% media europeană). Rețelele de socializare online se află pe locul 3(29% vs 24% media europeană), iar site-urile web de găzduire video, cum ar fi Tiktok se află pe penultimul loc, după site-urile de știri, radio, presa tipărită, și podcast-uri. Doar 5% dintre români declară că își iau știrile din clipuri de pe internet, această cifră fiind, surprinzător, mai mică decât media europeană de 7%. Deci observăm că datele din Eurobarometru se corelează cu știința existentă și indică faptul că nu în primul rând online trebuie căutată operațiunea de influență.
În ce privește manipularea procesului electoral prin Tiktok, așa cum ni se tot spune de câteva săptămâni, din nou datele pe care le avem indică offline-ul ca principală sursă de probleme.
În documentele declasificate, SRI face o prezentare a sondajelor de opinie dinainte de turul 1 al alegerilor prezidențiale, însă sumar și alegând doar ce e convenabil. Dacă însă ne uităm la toate datele, observă că sunt două firme de sondarea opiniei publice care raportează procente relativ mari, dar în același timp și destul de diferite între ele, pentru candidatul Călin Georgescu înainte de alegeri: Verifield, 10,6% cu 3 zile înainte de alegeri, și AtlasIntel, 8,1% cu 2 zile înainte de alegeri. Diferența e mare, mai mare decât marja de eroare. Cum s-ar putea explica? Prin ce diferă sondajele? Prin metoda de recrutare a eșantionului! AtlasIntel recrutează digital eșantionul și obține un procent mai mic, Verifield contactează telefonic subiecții și obține un procent mai mare. Ceea ce poate indica faptul că, și în acest caz, online-ul a avut o importanță mai mică și majoritatea voturilor au provenit din offline.
Acest lucru e din nou în concordanță cu știința existentă. Într-o discuție cu Gavin Wilde, înainte de alegerile din SUA, din acest an, Rick Landgraf, directorul editorial al Texas National Security Review, l-a întrebat în ce măsură ar trebui autoritățile să se teamă de propaganda online și în ce direcție ar trebui să-și îndrepte eforturile. Wilde a răspuns că aceștia ar trebui să se gândească la interferențe străine „mult mai mult din perspectiva lumii reale, decât în ce privește mass-media și mai ales mediile de socializare online”.
În ce privește rețelele de socializare, explică el, pur și simplu nu există dovezi că efectele pot fi mai mult decât marginale. Însă, în ce privește lumea reală, se știe că alegerile pot fi influențate cu bani străini, lipsă de transparență, lobby, persoane care au legături cu agenții străine etc. Specialistul atrage atenția asupra unei multitudini de tipuri de interferențe împotriva cărora există legi și care ar trebui să facă obiectul activității instituțiilor create pentru aplicarea lor. Desigur, subliniază el, e mai dificil și mai puțin spectaculos să aduci probe pentru acest fel de activități decât să dai vina pe influența malefică a Internetului.
Știința spune că propaganda online are efecte marginale asupra alegerilor, statisticile europene că românii nu privesc Tiktok ca pe o sursă de informare, sondajele indică și ele că voturile candidatului Georgescu nu vin preponderent din filmulețe de pe Internet, ci din offline, iar diferența imensă dintre sondaje și votul efectiv sugerează că ele provin dintr-o zonă opacă pentru cei care sondează opinia publică.
E oarecum ironic, în aceste vremuri în care în societate există o luptă între știință și teoriile conspirației, că, în acest caz, teoria care respectă cel mai mult știința și datele pare să explice votul pentru Călin Georgescu nu prin propaganda digitală, ci printr-un fel de... conspirație analogică. Pare să fi fost mai degrabă vorba de înțelegeri șoptite, făcute în lumea reală, prin biserici și bisericuțe, secte, sindicate, poate primării și organizații ale altor partide, cluburi de filateliști, organizații folclorice etc., nu de Tiktok.
Operațiunea gălăgioasă și stridentă de influențare are caracteristicile unei operațiuni rusești, așa cum sunt ele descrise de specialistul Wilde în discuția cu Rick Landgraf: „nu doar că nu se străduiesc să fie ascunși și discreți, dar e cumva opusul, sunt foarte motivați să fie cât se poate de caricaturali și bizari și zgomotoși și perturbatori, pentru că asta atrage multă atenție, cu siguranță în Occident și cu siguranță în contextul alegerilor”. Pentru ruși, potrivit specialistului, orice publicitate e bună, pozitivă, negativă, ciudată, nu contează, scopul lor e să facă scandal. În ce privește manipularea voturilor, însă, lucrurile sunt mai puțin clare. Aceasta s-a făcut atât de discret încât a trecut pe sub radarul sondajelor de opinie, în unele cazuri nefiind detectată deloc. Nu are aceleași caracteristici cu operațiunea de influență, astfel că e greu de știut cât din această manipulare se datorează rușilor, cât altui actor statal extern și cât a avut organizatori interni.
Ce știm însă e că Călin Georgescu continuă să declare 0 (zero) costuri de campanie. Aceasta este o imposibilitate fizică și o indicație clară de ilegalități care ar fi trebuit să ducă la scoaterea din cursa electorală încă dinainte de primul tur. Dar autoritățile noastre nici acum nu au reușit să documenteze clar vreun flux al banilor. E greu de crezut că vom avea vreodată de la ei vreo lămurire corectă cu privire la manipularea votului.
Darul care continuă să dăruiască
Într-un articol intitulat „Don’t Hype the Disinformation Threat” (aproximativ „Nu faceți publicitate dezinformării”), apărut în Foreign Affairs în mai, anul acesta, patru cercetători de la Institutul Alperovitch prezintă câteva din efectele perverse ale propagandei ruse și avertizează autoritățile, cercetătorii, societatea civilă și mass-media cu privire la pericolul exagerării importanței acesteia.
„Exagerarea efectelor campaniilor de influență străină servește doar agenților străini. Promovează o perspectivă conspirativă, în care se presupune că dușmani întunecați creează teme controversate care produc dezbinare, disidenții sunt doar papagalii spionilor străini, iar încrederea în dezbaterea democratică deschisă este erodată. Cel mai important este însă că afirmațiile false de interferență străină clandestină îi absolvă pe liderii noștri politici de responsabilitatea pentru sănătatea discursului politic.”, conclud cei patru autori ai articolului din Foreign Affairs.
O modalitate prin care publicitatea și exagerarea efectelor campaniilor de influență ajută agenții străini are legătură cu banii. Campaniile costă. Atunci când autorii lor pot raporta succese actorilor străini care îi finanțează, ei se asigură că vor primi în continuare tot mai mulți bani pentru campanii tot mai sofisticate și de mai mare amploare. Acest lucru ne afectează atât pe noi, cât și pe toți prietenii și aliații vizați de campanii asemănătoare.
De la turul întâi al alegerilor ni s-a tot spus că marele succes al propagandei ruse a fost calificarea necunoscutului Călin Georgescu în finală. Iar marele pericol reprezentat de acesta a fost înlăturat de Curtea Constituțională în ultimul moment. Participarea la alegeri a unui candidat care a declarat 0 (zero!) cheltuieli de campanie nu este un succes al propagandei, ci un eșec al instituțiilor care nu au reușit să-i probeze ilegalitățile și să-l elimine la timp. Succesul operațiunii de influență trebuie căutat altundeva: „Mai mult decât intervenția străină în sine, această neîncredere corozivă reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa democrației” spun specialiștii în articolul din Foreign Affairs.
De fapt, adevăratul succes al propagandei e că au adus sărmana democrație românească în starea deplorabilă în care se află acum. Parlamentul ales habar nu avem cum, în mijlocul celei mai isterice perioade a campaniei electorale, cu POT lângă AUR și SOS; Marcel Ciolacu vorbind pe baza acestui vot despre drumul european al României de parcă ar cita din programul AUR pentru europarlamentare (fondurile europene ne aparțin, UE să ne mai lase cu regulile și valorile europene); serviciile ridicole; alegerile anulate în ultimul moment în loc să-l fi avut pe candidatul Georgescu descalificat cu probe clare din cauza nedeclarării costurilor de campanie și foarte probabil a finanțării externe a campaniei; Klaus Iohannis care nici nu se mai preface că i-ar păsa de separația puterilor în stat și își anunță singur prelungirea mandatului înainte de publicarea deciziei CCR - toate acestea slăbesc mult încrederea în instituții.
Tot un succes al campaniei de dezinformare pot fi considerate și discuțiile despre „alegerea existențială”(chiar și în presa străină) și candidatul unic al „forțelor pro-europene” de parcă am fi în nu știu ce criză. Nu suntem, datele arată clar. România e în UE, în NATO, în Schengen, românii au ales demult toate astea. Acum trebuie să-și definească democratic prioritățile și „drumul”. Propunerea unui singur așa-zis „candidat pro-european” nu face decât să suprime practic alegerile. Toate discuțiile despre candidatul unic arată doar cât de dispuși sunt și cei care umblă cu portrete robot de președinte ideal, și cei care cred că li se potrivesc respectivele portrete, să renunțe la democrație.
La acestea se adaugă ducerea în derizoriu a unor subiecte importante (apă, energie, sănătate) și diviziunea din societate. Campaniile de dezinformare ruse, spun specialiștii, sunt proiectate astfel încât să devină mai active și mai eficace odată ce au fost demascate ca dezinformare. Acest lucru ne afectează pe toți și îl vedem în fiecare discurs dezumanizant la adresa celorlalți, în fiecare insultă pe care și-o adresează taberele, în fiecare postare care explică beneficiile Uniunii Europene începând cu „pentru ignoranți”.
Sigur, toate aceste succese nu ar fi fost atât de răsunătoare fără ajutor din partea politicienilor noștri și a instituțiilor. Iar acest ajutor nu e de dată recentă. În campania de vaccinare, de exemplu, din toată discuția despre așa-zișii „proști” sau „ne-educați”, cu luări de poziție publice și fine distincții făcute de figuri cu autoritate, unii dintre ei acum posibili candidați unici, românii au învățat să fie dezbinați și să se insulte. Din alegerile europarlamentare, în loc să ieșim cu o înțelegere mai bună a Uniunii Europene și cu europarlamentari reprezentativi, am ieșit cu categoriile „pro-UE” și „pro-patrie” sădite în mintea tuturor. Din cursa pentru președinție a fost eliminată problematic candidata Șoșoacă a cărei, să presupunem prin absurd, accedere în turul al doilea al alegerilor ar fi ridicat întrebări mai serioase decât discuția despre Tiktok, dar n-a fost deranjat candidatul Georgescu, deși existau motive serioase și ilegalități evidente. Nici turul întâi, cu cele 2 milioane de voturi misterioase ale lui Călin Georgescu, nici generalizarea dezinformării și isteria care au urmat mai apoi nu au apărut de nicăieri. Cum ar veni, ne-au făcut-o. Atâta că e greu de spus în ce măsură ne-au făcut-o ai lor sau ai noștri și câți dintre ai noștri sunt, de fapt, ai lor.
