Cei care au observat că o unitate a armatei israeliene se apropie de tabăra de refugiați Al Bureij din centrul Fâșiei Gaza au fost fermierii palestinieni. Când au dat alarma, soldații nu s-au gândit să se retragă, ci au început să-și croiască drum prin tabără. „Au fost aruncate bombe prin ferestrele colibelor în care dormeau persoanele strămutate și, când au încercat să scape, au fost atacați cu arme automate”, citim într-un raport al ONU.
În acea noapte, 46 de refugiați palestinieni au fost uciși în Al Bureij de faimosul Commando 101 israelian, o unitate creată pentru a „descuraja” palestinienii și a-i împiedica să se întoarcă la casele lor. Într-o misiune ulterioară, chiar mai mortală, comandantul unității a descris această „descurajare” după cum urmează: „Sarcina noastră este să atacăm, să ucidem cât mai mulți rezidenți, să provocăm cât mai multe pagube.”
Acel comandant, de atunci, în vârstă de 25 de ani, avea să devină mult mai târziu prim-ministru al Israelului. În lumea arabă i se spunea „măcelarul din Beirut”, îl știm ca Ariel Sharon. Incidentul de mai sus nu a avut loc anul trecut, ci în 1953.
„Sumud”
Gaza a fost punctul central al luptei palestiniene de mult timp. Este un simbol al sumudului, al perseverenței: palestinienii nu pleacă. Dar aproape tot ceea ce asociem cu Gaza – rezistență, violență, teroare, război, genocid – nu ar fi existat fără proiectul de colonizare numit sionism. Și acel proiect nu ar fi avut niciodată succes fără sprijin extern.
În cartea sa, The Hundred Years' War on Palestine (2020), istoricul palestinian-american Rashid Khalidi (Universitatea Columbia) susține că populația indigenă din Palestina este o jucărie a marilor puterilor încă de la începutul colonizării. Din nou și din nou, rezidenții – printre care familii a căror prezență documentată datează de multe secole – au trebuit să constate că soarta lor era decisă în capitale îndepărtate.
Deja atunci când Liga Națiunilor le-a acordat britanicilor mandatul asupra Palestinei istorice în 1922, a devenit clar că populația indigenă abia dacă conta. Nicăieri textul mandatului nu menționează locuitorii arabo-palestinieni ai țării, însă vorbește despre dezvoltarea „căminului evreiesc” și „facilitarea migrației evreiești”. O referire la declarația lui Arthur James Balfour; ministru de externe britanic confirmase în 1917 că guvernul său va face „totul” pentru a realiza o patrie evreiască.
Balfour era convins de idealurile sionismului – o mișcare colonială care a apărut, printre altele, ca o reacție la antisemitismul european. „Marile puteri s-au angajat în acest sens”, a explicat mai târziu Balfour. „Dar pentru oamenii din Palestina, aceasta a fost un pistol îndreptat spre capul lor”, scrie Khalidi. „O declarație de război a Imperiului Britanic.”
A devenit repede clar că această - de Dumnezeu și britanici - promisă patrie evreiască nu va veni fără luptă. Autorul rus Ze'ev Jabotinsky, fondatorul sionismului revizionist, a scris în 1923 într-un eseu influent care legitima opresiunea prin forță: „Colonizarea sionistă nu poate merge decât în spatele unui zid de fier prin care populația indigenă nu poate trece”.
Jabotinsky a înțeles că rezidenții nu vor renunța niciodată la rezistența lor „atâta timp cât au cea mai mică speranță de a evita colonizarea”. De aceea, potrivit lui, accentul ar trebui să fie pe dezvoltarea unui aparat militar puternic, un „zid de fier al soldaților evrei”. La urma urmei: „Nu ar trebui să existe niciodată un acord voluntar cu arabii”.
Societate militarizată
Aceste cuvinte s-au dovedit profetice pentru politicile multor lideri israelieni. Actualul prim-ministru Benjamin Netanyahu a fost învățat de la o vârstă fragedă despre învățăturile lui Jabotinsky, în timp ce partidul său Likud se inspiră în mod deschis din sionismul revizionist. Nu face niciodată concesii teritoriale, concentrează-te mereu pe posibile amenințări și îngroapă-le în violență: vintage Jabotinsky.
Mai mult decât atât, limbajul pumnului în Israel nu se limitează la dreapta. Liderii Partidului Laburist, de asemenea, s-au simțit rareori suficient de reținuți pentru a nu acționa cu cruzime. Gândiți-vă doar la „prim-ministrul păcii”, Yitzhak Rabin, care a ordonat armatei să „spargă oasele” manifestanților palestinieni, sau la simbolul militar Moshe Dayan care credea că Israelul ar trebui să se comporte ca „un câine turbat”.
De la stânga la dreapta, de la secular la religios: Israelul a fost o țară militarizată încă de la începuturi. Forțele armate sunt o parte inerentă a societății și o carieră serioasă de luptător este recomandată celor cu ambiții politice. În acest sens, este relevant să ne uităm la rădăcinile armatei israeliene.
Oficial, IDF – Forțele de Apărare Israeliene – a fost fondată la 26 mai 1948, dar în practică a fost în mare parte o continuare a milițiilor subterane care și-au construit o reputație dură în timpul Mandatului Britanic pentru Palestina: Haganah, Irgun și Lehi. Pentru a-și atinge obiectivele – „descurajarea” populației locale, facilitarea colonizării și alungarea britanicilor – nu s-au sfiit să folosească mijloacele cele mai brutale: ceea ce au făcut aceste miliții nu a fost altceva decât terorism (evreiesc).
La 22 iulie 1946, de exemplu, comandamentul britanic de la Hotelul King David din Ierusalim a fost bombardat. Nouăzeci și unu de persoane au murit și alte 46 au fost rănite. Atacul a fost opera Irgunului, ordinul a fost dat – din nou – de cineva care mai târziu avea să devină prim-ministru: Menachem Begin.
Prima dată când cele trei miliții au operat sub o singură comandă a avut ca rezultat, printre altele, masacrul de la Deir Yassin. La 9 aprilie 1948 au invadat acel sat și l-au masacrat. Între 100 și 250 de locuitori au fost masacrați de milițieni, care au recurs și la incendiere, jaf, tortură și viol. Unul dintre cei care au dat ordinul a fost – da – un prim-ministru de mai târziu: Yitzhak Shamir.
În acel moment, Haganah era condusă de – e deja un pattern – nimeni altul decât părintele fondator al Israelului David Ben-Gurion. Și pentru cei care încă se îndoiesc de intențiile lui: în octombrie 1937, Ben-Gurion i-a scris fiului său: „Trebuie să alungăm arabii și să le luăm locul, și trebuie să facem asta cu forța”. Zis și făcut.
Nakba – catastrofa din care Deir Yassin este doar un capitol – va duce la depopularea și distrugerea a 531 de sate, aproape 800.000 de locuitori au plecat sau au fost expulzați. A fost nimic mai puțin decât o epurare etnică planificată, așa cum a documentat istoricul israelian Ilan Pappe.
Și chiar dacă au trecut 75 de ani de atunci, mulți palestinieni cred că Nakba nu s-a terminat niciodată. Vărsarea nesfârșită de sânge din Gaza le dă dreptate. Pentru cei din linia dura, precum Netanyahu – care ca laic a știut să-și atragă susținerea fanaticilor religioși – forța brută (și „preventivă”) se încadrează într-o tradiție politică.
Înseamnă asta că palestinienii sunt doar victime fără voință, care nu au de ales decât să sufere mânia Israelului? Cu siguranță nu; au și liderii palestinieni destule pe conștiință. De cealaltă parte a liniei de fractură, foamea de putere, corupția și terorismul sunt doar câteva dintre problemele fundamentale care continuă să discrediteze (pe bună dreptate) rezistența palestiniană. Chiar dacă pare că putem spune cu destulă siguranță că aceste probleme sunt, cel puțin în parte, o consecință a cursului fără milă pe care îl ia Israelul.
Iar acest lucru este valabil acum mai mult ca niciodată. Netanyahu vrea să impună „securitatea” cu prețul de neconceput al zecilor de mii de morți civili. Nu se dă în lături de la nimic pentru a realiza pentru totdeauna visul sionist.
Apartheid
Dar cum poți vorbi despre un vis când pentru altul e un coșmar? Cum poți spune că lupți pentru pace când vrei să o obții doar prin război? Și cum poți, ca multe voci occidentale, să proclami că aperi Israelul pentru că este o democrație – „singura din Orientul Mijlociu”?
Da, Israelul are toate trăsăturile unei democrații liberale: separarea puterilor, libertatea presei, libertatea de exprimare, alegeri libere, etc. Însă, aceste drepturi nu se aplică tuturor. Dimpotrivă. Peste 65 de legi stabilesc discriminarea împotriva rezidenților neevrei din Israel și teritoriile ocupate. Aceste legi afectează toate aspectele vieții: de la cetățenie la participare politică, locuințe, educație, cultură, limbă, religie și justiție.
Și apoi sunt aspectele vizibile ale apartheidului: coloniile, zidul de separare, punctele de control, rețeaua de drumuri separate, furtul apelor subterane, violența coloniștilor, raidurile militare, provocările în locuri sacre, împădurirea ruinelor palestiniene, politizarea arheologiei, iudaizarea pământului, istoriei și culturii – până la falafel și hummus.
Pentru a fi clar, paragrafele de mai sus descriu situația dinainte de începerea conflictului actual. De atunci, după cum știm, condițiile s-au înrăutățit în moduri de nedescris în Ierusalimul de Est, Cisiordania, Liban și mai ales în distrusa Fâșia Gaza.
Netanyahu, cu ajutorul activ la Washingtonului, urmărește o „victorie” totală. După oribilul atac terorist din 7 octombrie 2023, și-a mirosit șansa. Nu numai pentru a controla complet echilibrul de putere în Orientul Mijlociu, ci și pentru a-și asigura (sau cel puțin a-și extinde) propria supraviețuire politică. Cât durează războiul și își păstrează funcția, nu are de ce să se teamă de procesele care îi atârnă deasupra capului.
Dar când va fi vărsat suficient sânge? După cum s-a arătat adesea în trecut, supraviețuitorii de astăzi sunt luptătorii rezistenței de mâine. Atâta timp cât nu se realizează egalitatea deplină între toți cetățenii din toată Palestina istorică, cu recunoașterea suferinței și compensarea echitabilă, nu va putea fi pace.
Din păcate, drumul nu a părut niciodată atât de lung ca acum, tunelul nu a părut niciodată atât de întunecat și lumina nu a părut niciodată atât de îndepărtată. Israelul poartă o „bătălie existențială”, dar nu va permite altora să existe și ei. Pentru că așa cum a spus – ați ghicit – fostul prim-ministru israelian, Golda Meir, a spus în 1969: „Palestinienii nu au existat niciodată”.
